Dacă nu l-aţi văzut pe Marian Vanghelie maimuţărindu-l pe Victor Ponta aţi pierdut un prilej de a va face ora mai senină.
Supărat ca a fost exclus din partid, Vanghelie îi dă dreptate lui Traian Băsescu şi spune, imitând mersul leganat al unei pisici, că Ponta s-a dus la şeful statului „acasa sau la birou” (nu e clar când) şi l-a implorat, umilindu-se, să-i dea funcţia de ministru al justiţiei – aşa a fost el dintotdeauna, susţine Vanghelie, un „pisicuţ”: „miau, miau, miau/miau, miau, miau.”
Dacă poveştile astea ar privi doar PSD-ul, ar fi OK şi amuzant. Oamenii sunt nervoşi, au pierdut nişte alegeri pe care le-au avut în mână. Au cheltuit milioane de euro, pe factură, în această campanie, şi alte zeci de milioane de euro de care nu va şti nimeni, probabil, niciodată şi s-au ales cu maimuţăreala lui Vanghelie: „miau, miau, miau/miau, miau, miau.”
Dar nu priveşte doar PSD-ul. Este treaba autorităţilor electorale să întrebe câţi bani s-au cheltuit în campanie, zeci de milioane, dacă nu sute – cât l-a costat pe Ponta consilierea primită de la Mitch Stewart, “strategul lui Obama”, cu cât îl plăteşte pe generalul Wesley Clark, fost comandant NATO, sau cât îl costă prietenia lui Tony Blair, fostul premier britanic. Nu de altceva, ci de dragul transparenţei - în SUA toate cheltuielile de acest fel sunt publice aproape în timp real. Şi este problema Curţii de Conturi să întrebe câţi bani a cheltuit cabinetul “Înalt Reprezentantului Primului-Ministru pentru promovarea proiectelor economice strategice şi de diplomaţie publică”, poziţie special inventată pentru Mircea Geoană – exclus joi, alături de Vanghelie din partid.
Potrivit legii partidelor, partidele în România sunt persoane juridice de drept public. Dar se comportă ca persoane juridice de drept privat. Aici nu mai este doar treaba Autorităţii Electorale sau a Curţii de Conturi este treaba noastră, a tuturor. Pentru că aici este şi sursa dezastrului. Nu a apucat unul să câştige alegerile prezidenţiale şi deja vechea haită se vedea în fruntea bucatelor pentru că i se lipise burta de şira spinării în doi ani de opoziţie.
Am fost joi la un seminar la BNR în care se discuta despre şansele României de a merge înainte cu actuala politică economică. Voiam să vorbesc despre responsabilitatea fiecăruia dintre noi de a se implica în “treburile cetăţii” pentru că, doar punând presiune pe administratorii cetăţii, îi obligi să-şi îndeplinească mandatul încredinţat. Termenul de “politică” vine din grecescul “polis”–cetate. Un om “politicos” era cel care se interesa de treburile din cetate, prin urmare era apreciat, cel “nepoliticos”, era cel care nu se interesa de “polis”, era un marginal. Voiam să spun asta ca îndemn pentru implicare – dacă nu voi, atunci cine? -, dar aproape am îngheţat când toţi de dinaintea mea – cei mai buni analişti financiari şi economişti din Româna – au sugerat “neimplicare” în politică, nici directă, nici indirectă. Cum să-l conving eu pe unul care câştigă mii de euro pe lună, dacă nu zeci de mii, că trebuie să se implice “în treburile cetăţii”? Bine că se implică Sebastian Ghiţă care face ordine în PSD şi-l exclude, în sfârşit, pe Ion Iliescu – multimilionarul Giţă, patron al săracilor! Am zis în final ceva despre nevoia de implicare, dar neconvingător. La ce bun?
Eu, ca mulţi alţii, ştiu că destinul este individual. Fiecare dintre noi pleacă în lume pentru a şi-l împlini (“omul nu-i decât măsura unui drum de împlint”, zice Blaga). Dar votul din străinătate de la ultimele alegeri a arătat că a mai rămas şi altceva în noi. Că individualismul se poate încă regăsi într-o comunitate a celor care cred în valori care să ajute la propăşirea tuturor, nu doar a unora.
De 25 de ani, 2-3 partide se rotesc la putere, se înjură şi apoi se pupă în Piaţa Independenţei. Nu că ar fi un lucru nemaivăzut, cam în toată lumea e la fel. Dar, ca să ajungi în RO într-un astfel de partid, trebuie să depui jurământ de castitate lingvistică şi să arăţi, dacă vrei o ascensiune rapidă, multă meritocraţie financiară, doar aşa se împart rolurile: şeful e Tatăl, adjunctul e Fiul, iar cel cu banii este Fantoma de la Operă. Şi, mai presus de toate, e omerta – “codul de onoare” al hoţilor. Am aflat de la Vanghelie cum miaună Ponta abia după ce el a fost exclus din partid.
Şi atunci? După cum s-au desfăşurat lucrurile la PSD, joi, nu sunt prea mari speranţe. Investiţiile de 10 miliarde de euro din China promise acum un an de dl Ponta? Autostrada Comarnic – Braşov “adjudecată” acum un an şi despre care nu se mai spune nimic? Autostrada (sau autostraduţa, mai precis, că pare că e mai lungă pe orizontală decât pe verticală) inaugurată cu două zile inainte de alegeri şi care a crăpat după două săptămâni? Despre ce să-i intrebi pe ăştia când ei susţin că au pierdut alegerile din cauza comuniştilor?
Refacem România cu Sebastian Ghiţă şi cu Dan Mihalache. Aşa ne trebuie dacă nu ne-am cărăbănit la timp cu toţii din ţară.
Miau, miau, miau!
