România trăieşte una din cele mai bune perioade macro: inflaţia aproape că nu există, deficitul comercial este acoperit din exportul de servicii, deficitul de cont curent şi deficitul bugetar sunt “pe plus”, BNR are dileme dacă să mai scadă sau nu dobânda pentru că piaţa îi permite, creşterea economică este fără dezechilibre, cursul valutar este stabil, iar pieţele au exces de lichiditate.
Criza din Grecia nu a avut niciun fel de repercusiuni, chiar dacă un sfert din sistemul bancar românesc are ca acţionari băncile elene. În aceste condiţii, România se poate împrumuta foarte ieftin şi fără niciun fel de probleme. Dobânzile mici sunt valabile atât pentru companii, stat, cât şi pentru populaţie – cine se gândea că ROBOR poate ajunge la 1,3% pe an?
Situaţia este prea bună pentru a fi adevărată. România este o piaţă de frontieră pe termen scurt din punctul de vedere al finanţării, şi nu o piaţă stabilă pe termen lung cu investitori care se uită la 10-20-30 de ani.
În aceste condiţii, cei care au expunere pe România se uită după randamente (câştiguri) mai ridicate decât dacă şi-ar pune banii pe pieţele mature. Singurii investitori “captivi” pe România sunt băncile locale, fondurile de pensii locale şi grupurile financiare internaţionale care au expunere pe România – Erste, SocGen, ING, UniCredit.
România beneficiază de aceste dobânzi mici în acest moment pentru că are o situaţie macro bună. La acest lucru se adaugă şi conjunctura internaţională cu dobânzile mici la euro şi dolar. Dacă peste noapte aceste condiţii s-ar schimba, pieţele financiare s-ar întoarce imediat împotriva României şi i-ar cere dobânzi mai mari.
Scăderea TVA de la 24% la 19% aduce cu sine un gol bugetar pe termen scurt de peste 14 miliarde de lei care ar trebui să fie acoperit pe termen lung din creşterea ulterioară a consumului şi implicit a economiei, care ar aduce venituri mai mari la buget. Dacă adăugăm şi propunerea de majorare a salariilor bugetarilor, golul bugetar se poate duce spre 17-20 de miliarde de lei pe termen scurt, ceea ce înseamnă 3,5-4,5 miliarde de euro. La prima vedere aceşti bani ar putea fi luaţi din piaţă imediat, fără dobânzi mai mari. La câte miliarde de lei şi euro se plimbă încoace şi-ncolo cu o dobândă de 0%, dacă nu chiar cu minus, orice randament de 1-3% pe an pare o superafacere.
Dacă însă condiţiile se schimbă peste noapte? America se pregăteşte să majoreze dobânzile, iar pieţele emergente sunt deja în cădere liberă. Investitorii se uită acum spre pieţele stabile, care nu te pot face captiv peste noapte. Ceea ce astăzi pare un exces de lichiditate imens mâine poate să dispară, în special pentru România.
În 2007 şi în prima parte a lui 2008, România avea bani de nu ştia ce să facă cu ei. În toamna lui 2008, când a început criza, banii au dispărut. BNR a forţat majorarea dobânzii la lei pentru a ţine banii în România şi tot nu a fost de ajuns. La începutul lui 2009, România lua împrumutul de la FMI, pentru că nimeni altcineva nu mai voia să o împrumute fără să ceară majorarea dobânzilor. În finalul lui 2008 România avea o datorie publică – internă şi externă – de 109 miliarde de lei la un PIB de 160 de miliarde de euro. După 7 ani, la finalul lui 2014, Ministerul Finanţelor, ca gestionar al datoriei publice interne şi externe, avea în sold o datorie de trei ori mai mare la acelaşi PIB. Din acest punct de vedere România are o situaţie a finanţelor publice mai proastă. Această datorie – repet, de 3 ori mai mare la acelaşi PIB – trebuie rostogolită an de an pentru că ea nu scade. Pentru a se reduce, România are nevoie de o creştere economică chiar mai mare de 5% pe an şi un deficit bugetar de maximum 1% pe an, nu de 3% pe an.
Deşi România se împrumută fără probleme şi ieftin, pieţele financiare ştiu foarte bine care este situaţia datoriei şi a modului ei de finanţare. Băncile care operează în România au cumpărat în criză, bună parte din această creştere de datorie, ca parte a acordului cu FMI. În aceste condiţii, băncile au devenit supraexpuse pe datoria României (ca în Grecia, dacă vă amintiţi). În condiţiile în care bilanţul băncilor se restrânge ca urmare a reducerii soldului creditelor şi a imposibilităţii de a da noi credite peste noapte, ponderea datoriei pe România în total bilanţ creşte, ceea ce atrage semnale de alarmă.
Guvernatorul BNR Mugur Isărescu, criticând încă o dată reducerea de TVA propusă de premierul Ponta, a spus ceva ce a trecut neobservat: cine va finanţa această scădere a TVA, având în vedere că băncile locale sunt deja supraexpuse? Guvernatorul de fapt spune că băncile locale nu mai pot înghite o datorie suplimentară pe România, iar în aceste condiţii Ministerul Finanţelor trebuie să facă rost de bani de la investitorii străini. Astăzi Ministerul Finanţelor stă pe bani şi îşi permite să decidă ce dobândă plăteşte. Mâine dacă România cere mai mulţi bani de la investitorii străini pentru că cei locali sunt full s-ar putea să întâmpine ceva probleme. Dobânzile sunt prea mici la sumele mai mari cerute.
Pieţele financiare ştiu acest lucru şi de-abia aşteaptă să prindă România la cotitură. O creştere a dobânzilor de la 1-3% pe an la 3-5% pe an înseamnă doar alte taxe. La banii care sunt în joc în acest moment, România având o datorie publică internă şi externă de 295 de miliarde de lei (echivalentul a 65 de miliarde de euro), orice punct procentual la dobândă înseamnă foarte mulţi bani în plus. Având în vedere această datorie, şi jucătorii financiari străini, “şacalii”, sunt mult mai mari. Şi mult mai puternici.
În toamna lui 2008, când a fost atacul pe leu, Isărescu a pârjolit pământul pentru a opri cel puţin câteva săptămâni creşterea cursului. A doua oară nu va mai putea, pentru că sumele în joc sunt mult mai mari. Iar acest lucru îl ştiu şi şacalii. Dacă în 2008 criza a fost pe curs, următoarea criză ar putea să fie pe datorie şi pe dobânzi.
Aşa că, paradoxal, cei mai mari susţinători ai scăderii TVA şi ai majorării salariilor bugetarilor sunt şacalii financiari care ar avea cel mai mult de câştigat prin creşterea dobânzilor şi prin faptul că România ajunge la mâna lor. Ironic, vorba premierului Victor Ponta, “străinii, adică cei care nu ne lasă să ne dezvoltăm” sunt cei mai mari suporteri ai măsurilor premierului din noul Cod fiscal. Ei ştiu că orice scădere de TVA şi orice majorare salarială va ajunge în final la mâna lor, pentru că cineva trebuie să o finanţeze.
