Pentru un viitor somer, postul de sef al FMI nu-i deloc rau

In sfarsit, s-a hotarat: Consiliul Executiv al FMI l-a ales marti pe Rodrigo Rato in functia de director general si presedinte al consiliului directorilor, pentru urmatorii cinci ani. Cu aceasta, cariera lui Rato s-a relansat intr-un mod neasteptat pentru cei ce incepusera deja sa-l compatimesca dupa ce, in urma esecului electoral al partidului sau, pierduse functia de ministru al economiei in guvernul spaniol, detinuta vreme de opt ani.

Ieri, la prima lui conferinta de presa in calitate de sef al FMI, Rato s-a grabit sa-si prezinte o viziune asupra economiei mondiale de natura sa linisteasca pietele asupra intentiilor sale. Dupa el, nu trebuie adoptate masuri "abrupte" in incercarea de a corecta dezechilibrele din functionarea marilor economii si in relatiile dintre ele: economia mondiala e in plina redresare, gratie in special cresterii din SUA; nu exista tensiuni inflationiste nici in SUA, nici in UE, asa incat nu se justifica o majorare brutala a ratelor dobanzilor; cursul de schimb euro/dolar n-ar trebui sa fie corectat intr-o maniera brusca, ci intr-una "ordonata", iar reducerea deficitului comercial american va depinde si de redresarea economiilor europene. Despre cresterea economica globala, Rato a apreciat ca aceasta s-ar diminua cu 0,3% daca pretul petrolului de 36 de dolari pe baril se va mentine. In fine, despre rolul sau la conducerea FMI, Rato a spus ca va incerca "sa contribuie la stabilitatea financiara, la transparenta pietelor si la eradicarea saraciei".

S-ar zice, deci, ca Rato a vrut sa ofere cate ceva pentru linistea fiecaruia. Pe de o parte, desi alegerea lui ca sef al FMI ii dezamageste o data in plus pe reprezentantii statelor in curs de dezvoltare satui de cutuma "un american la Banca Mondiala - un european la FMI", nu poate fi trecut cu vederea faptul ca tocmai majoritatea tarilor latinoamericane, intre care si Argentina, au sustinut in mod oficial candidatura spaniolului, intr-o perioada de ostilitate notorie intre FMI si tarile in curs de dezvoltare din acea regiune. Comentatorii considera ca sustinerea cu pricina se datoreaza mai mult relatiilor economice speciale intre Spania si America Latina decat certitudinii acestor tari ca spaniolul le va putea apara in mod deosebit interesele in raport cu ortodoxia obisnuita a FMI in privinta doctrinei economice de impus tarilor in curs de dezvoltare. Dar tocmai asa se pune problema, in termeni de sfera de influenta economica, atunci cand e vorba de desemnarea unui sef de institutie financiara internationala: luna trecuta, cand toata lumea cazuse de acord ca spaniolul va fi viitorul director general al Fondului, singurul ramas de alta parere era ministrul francez al economiei, Nicolas Sarkozy, care si-a conditionat sprijinul pentru Rato de promisiunea acestuia ca va sustine implicarea FMI in dezvoltarea tarilor africane, adica a acelora unde are interese economice Parisul.

Pe de alta parte, pledoaria de acum a lui Rato pentru reglari macroeconomice fine si increderea sa exprimata in capacitatea de crestere economica sanatoasa a SUA si a Europei este de natura sa potoleasca temerile ca noul sef al FMI se va dezlantui impotriva deficitelor bugetare si comerciale intretinute de tarile dezvoltate si va spune deschis ca politicile lor lipsite de disciplina ameninta cresterea economica globala. Pe cand era ministru al economiei, Rato s-a ilustrat prin vehementa cu care a condamnat Germania si Franta pentru incalcarea principiilor Pactului de Stabilitate, ceea ce i-a facut pe editorialistii de la Financial Times sa spere ca e posibil ca la conducerea Fondului sa vina acum acel director de care ar avea nevoie institutia, adica un om necrutator si sincer nu numai cand e vorba de greselile de politica economica ale tarilor sarace, ci si atunci cand e vorba de superputeri. Dar sa nu anticipam: nimeni n-ar fi asteptat ca incadin prima zi de lucru, noul director sa-si dezvaluie toate intentiile.

Pana acum, toate prezentarile activitatii lui Rodrigo Rato din presa internationala spun ca pentru functia de sef al FMI l-au recomandat cel mai bine performantele sale ca detinator al portofoliului economic in guvernul Aznar. In 1996, cand a fost numit ministru, deficitul bugetar al Spaniei depasea 6% din PIB, iar rata somajului ajungea la 22%; opt ani mai tarziu, guvernul isi permitea sa se laude cu o politica a "deficitului zero", somajul se injumatatise, iar cresterea economica depasise aproape in fiecare an media UE. Echipa lui Rato a incheiat privatizarea marilor intreprinderi publice - Telefonica, Repsol, Endesa, Argentaria, Aceralia - si a liberalizat piata telefoniei, a electricitatii si a hidrocarburilor. Criticii i-au imputat in primul rand cresterea costului vietii pentru cetateanul de rand si orientarea aproape exclusiva spre cercurile marii finante spaniole si ale patronatelor, ale caror interese le-a aparat pana acolo incat s-a expus acuzatiilor de acoperire a unora din fraudele financiare petrecute in timpul guvernarii lui Aznar (presa spaniola i-a poreclit pe sefii unor mari companii si banci "los amigos de Rato", profitand de jocul de cuvinte dintre numele ministrului si cuvantul "rato", care inseamna "moment").

Cea mai grava dintre acuzatiile care i-au fost aduse a fost de implicare in cel mai important scandal de coruptie al epocii Aznar - falimentul societaii de valori mobiliare Gescartera, dupa ce s-a descoperit ca 100 de milioane de dolari din banii clientilor disparusera, luand calea unor paradisuri fiscale, cu concursul unor functionari de la HSBC, banca depozitara a Gescartera. Scandalul, declansat in 2001, s-a soldat cu demisia mai multor oficiali guvernamentali care au inchis ochii la neregulile comise de Gescartera si au primit mita, sub o forma sau alta, de la actionarul principal al societatii. Opozitia socialista a cerut si demisia ministrului economiei, pentru aceleasi motive, acuzandu-l in plus ca una din firmele familiei sale, unde Rato detinea 33% din actiuni, a primit de la HSBC un credit de peste 3 milioane de euro, in conditii foarte avantajoase si fara a se tine cont ca firma respectiva avea pierderi considerabile. De altfel, trebuie spus ca Rato a fost mai mereu "vanat" de socialisti, care nu i-au tolerat nici viziunea economica liberala, nici firea cam aroganta, nici faptul ca a fost dintotdeauna un om foarte bogat, provenind dintr-o familie asturiana extrem de instarita, cu afaceri in minerit si constructii si proprietara a unei retele de posturi de radio.

Rato s-a aparat de acuzatii declarand ca el e simplu actionar in acea firma si ca nu el a luat creditul; in plus, a explicat ca respectivul credit nu l-a obligat cu nimic, atata vreme cat, in cazul Gescartera, a aplicat sanctiuni pecuniare HSBC pentru neglijenta si incalcarea prevederilor legislatiei privind spalarea banilor. Ulterior, cazul a fost considerat inchis, negasindu-se dovezi impotriva lui Rato, iar acum, chiar daca la putere au venit socialistii, este exclus sa se mai intample ceva, o data ce omul a ajuns director la FMI.

Chiar si comentatorii care il simpatizeaza au remarcat cat de norocos a fost Don Rodrigo sa ajunga la FMI, dupa ce nu numai ca a ramas fara slujba dupa infrangerea Partidului Popular din martie, dar in conditiile in care soarta lui in partid devenise cam incerta. Scandalul Gescartera, unele divergente cu premierul Jose Maria Aznar in privinta implicarii in razboiul din Irak si anumite neintelegeri de politica economica l-au indepartat pe Rato de perspectiva, sigura suta la mie pana in 2000, de a fi numit succesor al lui Aznar la conducerea partidului (si a guvernului, in cazul unei victorii electorale in acest an). Dupa cum se stie, Aznar l-a preferat pe ministrul de interne Mariano Rajoy, astfel incat ultima solutie care i-a fost propusa, la sfarsitul lunii trecute, a fost sa fie cap de lista al Partidului Popular la alegerile din acest an pentru Parlamentul European. Din fericire, contracandidatii lui Rato pentru functia de director al FMI s-au retras unul cate unul, asa incat spaniolul a reusit sa cada in picioare. Acum, cel mai interesant ar fi sa-l vedem, din fotoliul lui de la Washington, ca ii da lectii de economie succesorului sau de la Madrid, fostul comisar european si actualul ministru socialist al economiei Pedro Solbes. crenguta.nicolae@zf.ro