Un titlu uşor macabru - Cum să pictezi un mort -, de Sarah Hall, ascunde un roman despre pictură şi vieţile celor dăruiţi cu harul vederii dincolo de lucruri, pentru care plătesc totuşi un preţ: pierderea unei fiinţe dragi şi suferinţa proaspătă ori îndurată decenii întregi, fie că este o soţie iubită şi plină de viaţă, fie fratele geamăn.
Firele narative se împletesc discret, în alternanţa celor patru părţi: "Criza în oglindă" o are ca personaj pe Susan, "Traducere din Jurnalul sticlelor" consemnează impresii şi stări ale pictorului la senectute, "Nebunul de pe deal" relatează isprăvile lui Peter, excentricul pictor şi părinte şi mai excentric, iar "Viziunea divină a Anettei Tambroni" - o relatare despre cum Anette îşi pierde vederea şi trăieşte înspăimîntată cu fantasma Bestiei, o pictură de pe peretele bisericii. Înainte de a renunţa la şcoală din cauza orbirii, un artist bătrîn îi dă lecţii despre cum să picteze folosindu-şi celelalte simţuri.
Punţi şi linii subterane leagă între ele personajele. Bătrânul pictor italian ştie că suferinţa îl conduce inevitabil la moarte, aşa că lasă amintirile trecutului să se strecoare prezent şi ele îi renvie povestea singurei iubiri, cu sfârşit tragic, în anii fascismului italian. Prezentul înseamnă şi certurile cu menajera care-i poartă de grijă, şi lecţiile de pictură ţinute pentru copiii din sat.
Pictorul împărtăşeşte bucuria picturii cu una dintre eleve, iar prin scrisori, câteva secrele ale artei cu un tânăr englez original, Peter Caldicutt, ajuns după decenii celebru. Susan este fiica lui care-şi jeleşte fratele geamăn pierdut, Anette florăreasa - fetiţa care încântă zilele bătrânului cu simţul ei pentru culoare şi sensibilitate, dar care a orbit progresiv datorită unei boli rare.
Fiecare personaj este urmărit prin drama trăită în timpuri diferite: doliul pentru Susan şi orbirea pentru Anette, obligată să perceapă lumea altfel, ultimul răstimp al bătrânului pictor, măcinat de boală, Peter, după 30 de ani - un accident stupid cu suferinţă fizică şi introspecţii dureroase.
Şi fiecare caută o evadare din prezent: Susan se aruncă într-o legătură sexuală riscantă, cu soţul celei mai bune prietene, Peter îşi rememorează trecutul, istoria primei căsătorii când a înţeles ce înseamnă abisul din celălalt, viaţa de familie şi copiii, ca şi propriile căutări. Cât despre bătrânul pictor şi Anette, ei înfruntă surpriza şi pericolul unei noi zile.
Ce-i leagă pe cei patru din trei generaţii diferite? Pictura, arta în general. Sub pasiunea şi pentru pictură împărtăşită de toţi se află însă multe alte subiecte tratate discret: afecţiunea stranie între cei doi gemeni, frate şi soră, complicate relaţii părinţi-copii, între maestru şi discipol, legătura stranie între cele două pulsiuni, cea thanatică şi cea erotică, raporturile complicate ale artistului cu realul şi lumea.
Nu sunt mulţi romancierii care se aventurează să scrie pe tema picturii, Sarah Hall o face strălucit. Observaţiile privind arta sunt pătrunzătoare, subtile sau profunde, fie că sunt despre natura moartă, cu preferinţa pentru sticle, despre fotografii şi expoziţii de pictură în care se dovedeşte expertă Susan, despre imaginaţia debordantă şi îndrăznelile dătătoare de şoc ale lui Peter.
Dar partea fascinantă a romanului se referă la gemeni. Observ că an de an apar romane ce au ca personaje fraţi gemeni ("Să tai în piatră vie" de Abraham Verghese), ori surori ("Gemenele" de Teresa de Loos), mai rar frate şi soră, ca aici. Este firească ori nefirească legătura intensă, organică a celor care au împărţit în burta mamei lichidul amniotic? Cum începe diferenţa şi identitatea fiecăruia?
Susan şi fratele ei comunică total unul cu altul, organic: ea se arde la picior, în experienţa de a cunoaşte focul, iar fratele ţipă în camera lui, simţindu-i durerea. De aici, discuţiile cu doctorul ce urmăresc separarea psihologică, pe care adolescenţa pare să o accentueze, cei doi aleg trasee diferite: Susan studiază şi intră în teritoriul artei, fratele ei trăieşte la voia întâmplării. Moartea lui într-un accident dovedeşte cât de strâns legaţi au rămas cei doi.
Cvartetul vocilor se transformă succesiv în recviem, în meditaţie despre peisaj şi natură moartă, în introspecţie şi rememorare a lucrurilor definitiv pierdute. Romanul confirmă că Sarah Hall se situează între cele mai înzestrate scriitoare britanice de azi, care ar putea producce în viitor o mare surpriză.
Sarah Hall, Cum să pictezi un mort, traducere din limba engleză de Gabriel Stoian, Editura Litera, 2011, 302 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
