Chiar şi după ce Fondul Monetar Internaţional a ajuns să susţină că acest tip de politici, care pledează pentru măsuri ca reducerea investiţiilor publice, nu vor cauza decât contracţii economice, instituţii europene precum Comisia Europeană sau Banca Centrală Europeană încă vorbeau despre contracţii expansioniste. De la Marea Depresiune din timpului preşedintelui american Herbert Hoover şi până la „programele” FMI din estul Asiei şi din America de Sud, măsurile de austeritate au eşuat lamentabil. Cu toate acestea, atunci când Grecia s-a confruntat cu dificultăţi, soluţia a fost în unanimitate aceeaşi: austeritatea. În mare parte, Grecia a reuşit să se supună condiţiilor impuse de Troică, reprezentată de CE, BCE şi FMI, transformând deficitul bugetar în surplus, însă reducerea investiţiilor publice a cauzat pagube devastatoare: somaj de 25%, scăderea PIB-ului cu 22% şi creşterea nivelului datoriilor suverane cu 35%. Acum, pe fondul victoriei copleşitoare a partidului de extremă stângă Syriza, cetăţenii greci au decis în mod democratic să pună capăt austerităţii.
Ce este de făcut?
Dacă Grecia ar fi fost singurul stat în care programele Troicăi au eşuat, atunci vina i-ar fi aparţinut în totalitate statului elen, însă în aceeaşi situaţie se află şi Spania, care înainte de criză înregistra surplus bugetar şi un nivel redus al datoriilor suverane. În plus, îndatorarea excesivă nu a dat naştere numai crizei din 2008, ci şi crizei asiatice din 1990 şi celei din America Latină din 1980, şi continuă să provoace pagube în SUA, unde milioane de proprietari şi-au pierdut locuinţele, cât şi în Polonia sau în alte state europene unde cetăţenii au credite în franci.
Soluţia, aşadar, nu este reforma structurală în Grecia şi Spania, ci reforma structurală a modelului economic al zonei euro şi restructurarea fundamentală a politicilor macroeconomice care au condus către performanţa mediocră a uniunii monetare. Toate economiile dezvoltate au realizat că pentru a face capitalismul să funcţioneze trebuie să li se dea dreptul cetăţenilor la un nou început. La nivel internaţional însă, nu s-a dezvoltat încă un proces coordonat prin care să se ofere oportunitatea unui nou început, deşi astfel de soluţii erau căutate dinainte de începutul crizei din 2008. Îngrijorările sunt cauzate de ideea că dacă Greciei îi va fi permis să îşi restructureze datoriile, aceasta va ajunge din nou, prin prisma „hazardului moral“, în aceeaşi situaţie. Ideea este însă complet falsă.
Dacă există hazard moral, acela se află de partea instituţiilor creditoare, în special cele private, care au fost salvate în mod repetat. Europa, şi nu Grecia, este cea care trebuie să suporte consecinţele, deoarece actuala situaţie din statul elen care a dus la acumularea datoriilor bugetare este în mare parte datorată politicilor prost gândite ale Troicăi.