Acum zece ani, in aprilie, parlamentul rus, Duma, incerca sa-l discrediteze pe presedintele de atunci, Boris Ieltan, declansand o stare de blocaj si lupta care a luat sfarsit dupa sapte luni, cand Ieltan a ordonat tancurilor sa traga asupra sediului Dumei. Victoria lui Ieltan a stabilit clar cine conducea Rusia si cine decidea politica sa economica. Erau, insa, optiunile de politica economica ale lui Eltan cele bune pentru Rusia?
Tranzitia de dupa 1991 a Rusiei de la comunism la capitalism ar fi trebuit sa aduca o prosperitate fara precedent. Nu a fost asa. Pana la criza rublei din 1998, produsul intern brut (PIB) scazuse aproape la jumatate, iar saracia s-a accentuat de la 2% din populatie, la peste 40%.
De atunci pana in prezent, performantele Rusiei au fost impresionante, si totusi PIB-ul sau ramane cu aproape 30% sub cel din 1990. La o crestere anuala de 4%, economia Rusiei va avea nevoie de inca un deceniu pentru a se intoarce unde era la colapsul comunismului.
O tranzitie care dureaza doua decenii, in timpul careia saracia si inechitatea cresc enorm, in timp ce doar cativa se imbogatesc, nu poate fi numita o victorie a capitalismului sau a democratiei. Mai mult, perspectivele pe termen lung sunt departe de a fi roze: cum poate fi sustinuta cresterea cu un nivel al investitilor de 10% din cat era in 1990, chiar daca aceste investitii sunt mai bine alocate?
Neo-liberalii in stil FMI incropesc acum o interpretare care nu reprezinta altceva decat o declaratie de victorie tarzie. In viziunea lor, perioada de declin economic anterioara crizei din 1998 reflecta un proces de tranzitie incetinit, dupa care, criza rublei a impins in sfarsit autoritatile sa actioneze urmand o redresare economica generata de implementarea reformelor radicale.
Insa, explicatia reala se afla in alta parte, si este mult mai simpla. Pana in 1998, rubla era supraevaluata, astfel ca era imposibil ca producatorii interni sa poata concura cu importurile. FMI nu vroia ca Rusia sa devalorizeze moneda nationala si a pompat miliarde de dolari pentru a sustine cursul de schimb. FMI si Trezoreria Statelor Unite s-au temut ca orice schimbare ar putea provoca reluarea cresterii inflatiei, pentru ca nu exista aproape deloc capacitate de productie in exces.
Aceasta a fost confesiune remarcabila: acesti oficiali erau in mod evident convinsi ca in decurs de numai cativa ani politicile lor au distrus aproape jumatate din capacitatea economica a Rusiei- un nivel al distrugerii pe care nici macar armatele naziste ale lui Hitler nu l-au reusit. Au ignorat statisticile la nivel microeconomic, care aratau ca de fapt exista capacitate de productie neutilizata, asa cum au ignorat si analizele Bancii Mondiale, care aratau ca recentele credite acordate de FMI nu aveau sa aduca reluarea cresterii economice, ci doar mareau povara datoriilor.
Rezultatele erau usor de anticipat: Sprijinul financiar din 1998 nu a functionat, insa devalorizarea rublei, da. S-a dovedit ca exista o capacitate de productie suplimentara enorma, si foarte rapid importurile au inceput sa fie inlocuite, chiar in mijlocul problemelor financiare. In anul care a urmat devalorizarii rublei, importurile s-au prabusit cu aproape 50%, intrucat consumatorii au fost nevoiti sa cumpere alimente, haine sI alte bunuri fabricate in Rusia.
Mai tarziu, cresterea preturilor mondiale la petrol a stimulat si mai mult economia, furnizand fonduri pentru investitii si extindere. Profiturile generate au constituit noi surse de dezvoltare. A fost impus controlul capitalurilor - o alta "sperietoare" neo-liberala - iar investitorii domestici au cautat oportunitati in tara si nu in New York, Cipru sau Coasta de Azur.
Da, economia de piata poate stimula crearea bogatiei. Din nefericire, in anii precedenti programelor FMI, o economie de piata cu rate de dobanda ridicate, privatizari ilegale si liberalizarea pietei de capital nu a stimulat decat iesile de active. Cresterea a fost cauzata de schimbarea mediului economic, o schimbare pe care Rusia a infaptuit-o singura.
Parlamentul reformist ales in decembrie 1999, in tandem cu administratia reformista a presedintelui Vladimir Putin, a micsorat impozitele, a restructurat sistemul judiciar, a legiferat proprietatea privata asupra terenurilor si a adoptat o noua legislatie bancara. Acestea sunt reforme pozitive, dar nu explica ascensiunea spectaculoasa de dupa criza, care a inceput inainte de aprobarea vreuneia dintre ele, ca sa nu mai vorbim despre implementare. Intr-adevar, chiar si in conditiile incerte determinate de insolvabilitate si devalorizare si in pofida faptului ca efectele devalorizarii au aparut cu 12-18 luni intarziere, asa cum era normal, Rusia crestea la sfarsitul anului 1999 cu un ritm de 5,4% pe an.
Pe termen lung, ar trebui sa ne preocupe nu numai ritmul de crestere economica, dar si tipul de societate care se creaza. Asa-zisii reformatori ai Rusiei, concentrarea enorma a proprietatii, care a aparut in anii '90, nu sunt o problema atata timp cat genereaza crestere economica.
Dar, exista o alta viziune asupra economiei de piata, una bazata pe o mai mare omogenitate, care foloseste puterea pietei pentru a crea prosperitate, nu numai pentru cativa, ci pentru intreaga societate. Faptul ca tranzitia in Rusia nu a reusit acest lucru nu este de mirare. Acet obiectiv nu facea parte din viziunea reformatorilor. Marele paradox este ca viziunea lor economica era atat de pompoasa, atat de ideologica, ca au esuat sa-si atinga si obiectivul mai ingust , acela de a genera crestere economica. Ceea ce au obtinut a fost un declin continuu.
Nici o rescriere a istoriei nu va schimba acest fapt.
Joseph E. Stiglitz este profesor de economie si finante la Columbia University si a fost laureatul premiului Nobel pentru economie in 2001. Anterior, a fost presedintele consilierilor economici ai presedintelui Clinton, economist sef si vice presedinte al Bancii Mondiale.
Project Syndicate, aprilie 2003
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
