Un mesaj de la un cititor ZF, care spune că citeşte Ziarul Financiar încă din studenţie:
“Toate companiile se plâng că e criză de personal, că nu găsesc oameni, dar haideţi să vă spun cum stau lucrurile pe piaţa de recrutare: Am o experienţă de mai mult de zece ani în industria financiară, dar de şase luni tot trimit CV-uri, multe dintre ele rămân nedeschise, iar în şase luni am fost chemată la interviu doar de trei ori. Mergeam la mai multe interviuri acum 15 ani, când abia terminasem facultatea şi nu aveam nicio experienţă.
Când reuşeşti să mergi la un interviu, senzaţia pe care o ai este că acea discuţie este de formă, că postul este dat, dar cei de la HR trebuie să îndeplinească o formalitate.
Dacă nu cunoşti pe cineva mai sus într-o companie, nu ai nicio şansă să prinzi un post pe măsura experienţei tale.
Am făcut un curs de IT pe banii mei în speranţa că mă va ajuta, dar nu s-a întâmplat acest lucru.
Văzând piaţa de recrutare din România, am aplicat prin LinkedIn la câteva posturi din Germania, să văd ce feedback am. Şi, surpriză, am fost contactată imediat, am avut interviuri telefonice în engleză - pentru că nu mi-au cerut să ştiu germană -, dar nu am mers mai departe pentru că nu vreau să plec din ţară, cel puţin acum.“
Poate este un caz izolat, dar în piaţa de recrutare din România companiile care se plâng de lipsă de personal caută mai mult joburi de entry-level la salariile minime. Pentru poziţiile de middle sau de top management nu ai nicio şansă prin trimitere de CV-uri, pentru că acolo joburile sunt date prin cunoşţinţe şi relaţii, prin firmele de recrutare care mai mult au de vândut un om decât de a găsi cel mai bun om pentru postul respectiv.
Pentru poziţiile superioare care implică şi salarii mai mari trebuie să ştii pe cineva care să te recomande.
Nimeni nu dă un job de 1.500, 2.000 sau peste 2.500 de euro prin concurs, printr-o selecţie de CV-uri, printr-o discuţie.
Deşi în ultimii şapte ani, după criză, salariile au mai crescut, România fiind în cea mai bună perioadă economică din istoria ei, foarte mulţi români continuă să plece din ţară.
Dincolo de cei tineri, fără şcoală, fără Bac, care pleacă la lucru în Anglia, Germania, Italia, Spania în construcţii, restaurante, hoteluri sau ca şoferi, auzim tot mai mult de oameni, de familii între 30 şi 40 de ani care decid să plece din România deşi au joburi rezonabile aici, au case, merg în city-breakuri, în Grecia sau în Turcia vara, şi care nu trăiesc de la salariu la altul.
Pentru ei România nu mai este o opţiune gândindu-se la educaţia pe care o primesc copiii, la infrastructura de transport sau medicală, la administraţia publică sau ce văd la televizor, când liderii politici deschid gura.
La acest lucru se adaugă ce se întâmplă în companiile private, unde organigramele sunt închise, unde posibilităţile de promovare sunt limitate, iar opţiunile să pleci la o altă companie nu sunt atât de viabile decât dacă te caută ei. Dacă vrei să cauţi tu la joburile scoase la concurs, asta când se scot public, şansele de a găsi ceva sau de a fi măcar chemat la interviu sunt spre zero.
Plus că firmele din România nu vor să-şi bată capul cu cineva care are copii mici.
Companiile de la noi sunt inflexibile când e vorba să ai copii mici şi când trebuie să-i iei de la grădiniţă la oră fixă. Multe mame pot să depună mărturie în acest sens.
Dacă vrei să-ţi faci un business trebuie să ai mult curaj, determinare şi în primul rând o doză de nebunie ca să rişti economiile familiei.
România este o piaţă de joburi entry-level, de volum, de salarii minime, de forme de angajare flexibile, şi mai puţin o piaţă de oameni cu experienţă, cu salarii mai mari.
Şi vorba cititorului ZF, mă ambiţionez să rămân în România, dar ce să fac dacă nu-mi găsesc de lucru aici?
