Viaţa de zi cu zi în vremea lui Iisus (II)/ de Mihai Valentin Vladimirescu

Mobilierul caselor evreieşti

În lumea veche, deţinerea de mobilier reprezenta un semn al bunăstării. Acelaşi lucru se întâmpla şi în lumea israelită, unde, în timpul regatelor Israel şi Iuda, numai cei bogaţi îşi permiteau luxul de a-şi mobila locuinţele. După cum vedem din scrierile biblice, condiţiile de cazare considerate acceptabile se reduceau la strictul necesar. De pildă, dorind să-i asigure confortul lui Elisei, Şunem îi dotează camera cu o masă, un scaun şi un sfeşnic (4 Reg. 4:10). Deşi nu avem decât dovezi arheologice fragmentare din această perioadă veche a societăţii evreieşti, ne putem face o idee asupra modului cum arătau piesele de mobilier prin compararea lor cu vestigiile similare din Egipt şi Asiria. Singura dovadă directă privitoare la mobila folosită de evreii vechi a fost descoperită la Ierihon, unde arheologii au găsit resturi de scaune, mese şi banchete, care însă nu pot fi datate mai târziu de secolul XV î.Hr. Este de presupus totuşi că designul interior nu a suferit mutaţii spectaculoase până în perioada monarhiei israelite, astfel încât aceste artefacte pot servi drept bază pentru speculaţii mai extinse cu privire la mobila ce se va fi găsit în locuinţele evreieşti.

Patul

Dacă în zilele noastre patul este socotit un element constitutiv al spaţiului de locuit, fără de care cu greu se poate imagina un confort elementar, în timpurile mai vechi oamenii obişnuiau să doarmă pe podea, acoperită cu diverse covoraşe sau garnituri vegetale. Nu erau puţine cazurile în care, în special în corturi, se dormea direct pe pământ, iar evreilor nu le erau, cu siguranţă, străine astfel de împrejurări, mai cu seamă în epoca patriarhală. Acolo unde se întrebuinţau, paturile constau dintr-un cadru de lemn pe patru picioare, cu o împletitură de corzi de fibre. Peste această împletitură se punea stratul pe care se dormea şi care, în funcţie de posibilităţile materiale ale proprietarilor, oferea un grad mai mare sau mai mic de confort. Paturile fixe nu erau o regulă în vremea lui Iisus. Slăbănogul din Capernaum dormea, după cum reiese din Evanghelie (Mt. 9:2), pe un pat mobil, un soi de targă ce făcea posibilă şi transportarea sa dintr-un loc în altul. Cu siguranţă însă că existau şi paturi cu un design similar celui de astăzi, întrucât Iisus îşi sfătuieşte ascultătorii să nu aşeze făclia sub pat (Mc. 4:21), ceea ce indică faptul că exista un anumit spaţiu între podea şi cadrul patului. În ciuda dezvoltării societăţii iudaice, existau în continuare persoane care nu dispuneau de paturi şi dormeau, în locuinţele lor modeste, pe paie sau frunze, acoperindu-se numai cu hainele.

În rândul membrilor clasei de mijloc, paturile erau mult mai prezente, motiv pentru care, de altfel, regulile halakhice vorbesc despre necesitatea unui pat în fiecare locuinţă, ca simbol al unui standard de viaţă decentă. De altfel, cei care se ocupau de asistenţa socială a orfanilor aveau îndatorirea de a se asigura că, la momentul căsătoriei acestora, ei vor dispune măcar de un pat. Casele celor care trăiau peste pragul sărăciei aveau, de obicei, mai multe paturi, în unele cazuri aceste articole de mobilier fiind împodobite cu diverse decoraţiuni. În general, se considera de prost-gust depozitarea de obiecte sub paturi, învăţaţii din perioada rabinică socotind că, în afara pantofilor sau a sandalelor, nimic nu trebuia să se afle în acest spaţiu; în caz contrar, aveam de-a face cu un om ignorant. Soţii se îngrijeau ca patul conjugal să fie suficient de mare pentru ca, în anumite cazuri, să permită şi copiilor mici să doarmă alături de părinţii lor. Baldachinele era destul de des întrebuinţate, în special pentru a oferi protecţie împotriva muştelor şi ţânţarilor, dar şi din motive estetice şi de intimitate.

Masa

În vremurile veterotestamentare, mesele din casele oamenilor bogaţi serveau, în primul rând, ca mobilier suport pentru farfuriile cu mâncare (Iov 36:16). În toate casele evreilor de rând, ele erau, de regulă, destul de joase şi nu foarte extinse, astfel încât membrii familiei se ghemuiau în jurul mesei atunci când trebuiau să mănânce. În unele cazuri, nici măcar nu era vorba de o masă în sensul clasic al cuvântului, ci de un platou mai mare sau mai mic, făcut din piele sau din nuiele, care se punea pe un suport şi imita tăblia unei mese de lemn. La Ierihon, arheologii au scos la iveală o masă joasă, cu trei picioare care susţineau un platou lung de circa un metru şi jumătate şi lat de o jumătate de metru. Cele trei picioare cu care era prevăzută masa aveau rolul de a-i asigura stabilitatea pe o podea neuniformă, dat fiind faptul că, în majoritatea caselor din vremurile vechi, podeaua nu era altceva decât un teren slab nivelat şi acoperit, după cum menţionam, cu frunze, nuiele sau covoraşe. În lumea romană, spre deosebire de cea greacă, mesele erau folosite mult mai mult, practică pe care au preluat-o şi evreii, odată cu manifestarea influenţei romane în zonă. De regulă rectangulare, mesele din camerele de zi serveau, în vremea lui Iisus, nu doar ca suport pentru mâncare, ci şi ca obiecte decorative, pe care erau plasate, de pildă, vaze cu flori sau plante. Evreii au început, de asemenea, să decoreze aceste piese de mobilier, în stilul greco-roman, numai mesele din bucătărie şi cele din ateliere rămânând rudimentare (W.A. Elwell, B.J. Beitzel, Baker Encyclopedia of the Bible, p. 824). Săpăturile arheologice din Ierusalim au scos la iveală chiar şi o masă cu funcţionalitate specială, bogat împodobită. Masa era făcută în totalitate din piatră, avea un singur picior, cilindric, şi pare să fi aparţinut unei familii înstărite din zonă. Având în vedere designul, ornamentaţia, dar şi dimensiunile, este de presupus că masa era folosită, de regulă, numai pentru luarea desertului (Jacques Briend, Michel Quesnel, La vie quotidienne aux temps bibliques, p. 15).

Fragment din Viaţa de zi cu zi în vremea lui Iisus, de Mihai Valentin Vladimirescu, în curs de apariţie la Editura Polirom, Colecţia "Plural. M"

Cartea este publicată şi în ediţie digitală