IASII LUI PATRAS / Calatorul Octavian Paler
Autor:
Patras Antonio
30.09.2009
La Iasi Octavian Paler obisnuia sa vina frecvent intr-o vreme,
pe la inceputul anilor '90, cand timpul parea inca sa aiba
nesfarsita rabdare cu oamenii si cand jurnalismul se facea si cu
inima, si cu credinta intr-un viitor purificat de gunoiul moral al
istoriei recente. Mi-l amintesc mai senin decat in ultimii ani, mai
putin manios, cu un tonus benign, de intelectual captivat exclusiv
de idee, ca in acea zi caniculara in care venise la Casa Pogor sa
vorbeasca despre "Viata si opiniile lui Zacharias Lichter", romanul
lui Matei Calinescu republicat pentru prima oara dupa Revolutie la
proaspat infiintata editura Polirom, in prezenta autorului venit de
peste Ocean si a unui public numeros, atras de eveniment ca de un
spectacol. Paler era un vorbitor inzestrat, orator de elita, cu un
simt extraordinar de viu al cuvantului si cu un patos seducator, cu
mare putere de insinuatie.
Chiar daca nu erai de acord intotdeauna
cu ceea ce sustinea, nu puteai sa nu-i dai dreptate, macar intr-o
prima instanta. Impresia de logica impecabila a discursului te
cucerea imediat, si erai indemnat sa-l ingani, fara sa-ti dai
seama. Aceeasi impresie o lasa, de altfel, si scrisul sau, care a
cunoscut o indelunga si complicata gestatie si despre care voi
vorbi in episodul de azi.
In mod vizibil, ceea ce atrage atentia de la bun inceput in
cartile lui Octavian Paler, ca o nota particulara ireductibila,
dealtfel unanim recunoscuta, este obsesia etica, intentia
programatic marturisita de a cauta in cultura sensuri existentiale
majore, detalii semnificative privind destinul eroic al
intelectualului. Pentru ca intelectualul, mai mult decat scriitorul
obisnuit, orbit de maruntele vanitati si de meschina dorinta a
afirmarii de sine, trebuie sa fie o constiinta, un exemplar uman de
elita chemat sa depuna marturie si sa-si asume, in felul titanului
din vechime, "sarcina lumii". Confruntat cu asemenea exigente
neobisnuite, era normal ca tanarul ganditor sa nu iasa la rampa
inainte de a-si construi o personalitate la inaltimea nobilei
misiuni, amanand asadar momentul debutului literar pana tarziu, la
varsta intelepciunii.
Zis si facut. Cand publica volumul de versuri "Umbra
cuvintelor"(1970) Octavian Paler trecuse binisor de amiaza vietii,
fara sa putem spune ca pana atunci statuse cu mainile in san: era
deja un nume consacrat in mediul cultural romanesc, mai cu seama ca
jurnalist si realizator de programe radio-tv. Inteligenta-i
ascutita il propulsase, e drept, pana in varful ierarhiei, fara a-i
aduce insa si un prestigiu de scriitor pe masura. Or, indiferent
cat de influent ar fi fost, un simplu gazetar n-avea cum deveni si
"director de constiinta", onoare rezervata in exclusivitate
autorilor de carti, singurii care puteau modela cu adevarat mintea
si sufletul omului din popor, nepervertit de sistem (presa se citea
din obligatie de serviciu). Asa se explica, in buna masura,
perseverenta lui Paler in a-si edifica un profil distinct de
scriitor moralist, preocupat nu de insignifiantele chestiuni
estetice, ci de soarta omului si de problemele lumii contemporane.
Trebuie subliniat totusi ca, nefiind in joc doar succesul facil, cu
bataie scurta, oricand la indemana jurnalistului de succes,
optiunea pentru literatura confesiva pe teme etice pare mai curand
consecinta fireasca a unei accentuate predispozitii temperamentale,
care isi gaseste tarziu forma de expresie potrivita.
Asa cum o atesta paginile jurnalelor de calatorie din "Drumuri
prin memorie", primul volum de factura aceasta din opera
scriitorului, Octavian Paler se dovedeste un voiajor predispus
indeosebi la reflectie si visare. El nu priveste viata cu ochi de
prozator, fiind incredintat probabil, ca si Maiorescu, ca
"matreata" nu are ce cauta in literatura. Prin urmare, pasiunea
pentru idee inhiband celelalte trairi mai pedestre, glosele savante
in marginea faptului de cultura acopera in voie prim-planul, fara a
fi sustinute de vreun scenariu epic. Doar titlurile capitolelor (cu
nume de locuri celebre) sugereaza, metonimic, existenta unui spatiu
ce se cere parcurs, fie si in imaginatie. Dealtfel, prin natura
logica a succesiunii de momente distincte, calatoria constituie ea
insasi o "schema epica", condensand un itinerar ipotetic.
Oricat am cauta, in afara unei astfel de scheme epice virtuale
nu vom descoperi aici si obisnuitele amanunte legate de peripetiile
inevitabile din timpul voiajului, nici macar o constatare poznasa
care sa starneasca dorinta de a povesti mai pe larg si de a
condimenta textul cu nitel piper anecdotic sau cu o garnitura
oarecare de portrete. Rareori se strecoara in pagina cate un
detaliu razlet de viata intima, napadit imediat de vegetatia
citatelor in floare. Si asa se intampla mereu: in loc sa vorbeasca
despre ceea ce vede in jur, naratorul prefera sa relateze pe un ton
didactic-protocolar continutul unor legende si mituri celebre, in
raport cu care realitatea imediata nu e invocata decat ca element
generic de contrast negativ.
Sobru si auster in toate, cu melancolii de predicator
protestant atins de indoiala, Octavian Paler ramane in fond un
autor neinseriabil, greu de plasat in trena existentialismului
interbelic - unde il situeaza, totusi, maximalismul sau etic - si
in afara traditiei prozei autohtone - unde predomina categoria
povestitorilor dedulciti la taifas, cu umor si limba dulce ca
mierea. Plamadita la alt diapazon moral si estetic, pe un fond de
elevata intelectualitate, literatura scriitorului uimeste mai cu
seama prin patosul ideii si printr-o fantezie eseistica explodand
in nuante, de care numai un spirit hamletian, cu simtul
hipertrofiat al disociatiilor, se poate prevala.
Paler detine si el, asemeni moralistilor intens frecventati,
secretul formularilor memorabile - dovada risipa de expresii
sententioase, care confera paginii scrise aspectul unor inscriptii
in basorelief. Dar, cum fragmentul se lasa adesea "rezumat" intr-o
propozitie lapidara, de cautata eleganta aforistica, n-ar fi oare
mai potrivit sa consideram intregul text drept rezultatul firesc al
amplificarii catorva vorbe bine gasite? Cu siguranta! Doar
inteligenta deductiva e cea care modeleaza sensibilitatea
peregrinului iubitor de filosofare.
In fapt, scriitorul are despre realitate o conceptie bine
cristalizata, formata din lecturi, pe care nu e deloc dispus sa
si-o schimbe. Ca atare, incredintat fiind ca "in locuri ca Troia
sau Micene n-ar trebui sa mergem pentru a vedea, ci pentru a visa",
el chiar trece prin lume distrat, tresarind numai atunci cand
recunoaste vreun semn anume, intalnit inainte in carti. Apoi,
intensitatea emotiilor retrospective il indeparteaza inca si mai
mult de prezentul acultural, sterp, dominat de vulgaritate. "Exista
ceva meschin in orice demitizare", noteaza undeva, amarat,
admiratorul antichitatii, in total dezacord cu spiritul
parodic-iconoclast al artei contemporane. Or, mitul nu trebuie luat
in deradere, pentru ca ofera omului modern o lectie de intelepciune
perena. Maretia vestigiilor de altadata avertizeaza asupra
nimicniciei noastre morale ("Daca lumea ar fi plina de asemenea
sali hipostile, ar exista poate mai putina prostie mandra de
sine"), si din acelasi unghi etic sunt evaluate, apoi, formele
goale, tot atat de monstruoase pe cat de colosale ("sub Ramses,
formele imbraca o vanitate in loc sa imbrace un ideal"; "falsa
grandoare e boala cea mai rea a mediocritatii").
In fine, daca istoria si-a dovedit, iata, falimentul total,
trebuind sa refaca drumul inapoi, la izvoare, unde se pastreaza
urmele atator civilizatii disparute in timp, arta e nevoita si ea
sa recurga la mit pentru a supravietui. Adevarat, "fara vocile
vrajite ale sirenelor aventura umana ar fi, neindoielnic, mai
saraca". Sau n-ar mai fi deloc. si "ce-am fi noi insine fara
memorie, obligati sa ratacim straini de ceea ce am iubit, gresit
sau visat inainte?" - se intreaba calatorul intors din voiaj,
intr-o clipa de reculegere melancolica. Evident, din cosmarul
acestei desertaciuni care este istoria, pana si un martor nevinovat
iese platind grea vama. Recursul la memorie devine, asadar,
necesar, si obliga la gravitate.
Trecute prin filtrul memoriei afective si al emotiilor
livresti, popasurile in Egipt, Grecia si Italia se purifica, iata,
de toate impresiile neplacute ale voiajului in realitatea imediata,
ca tot atatea trepte simbolice catre sine. Prin locurile pe unde a
umblat, Paler nu s-a lasat cucerit decat de esente, asemeni unui
vizitator instruit cu temperament inflacarat de devot, invatat
sa-si disciplineze emotiile. Farmecul perisabilului nu i-a atins
sufletul - ca lui Goethe de pilda, care trecea indiferent pe langa
capodoperele Renasterii, dar se inghesuia pe strazile Romei spre a
gusta mai din plin bucuria carnavalului; sau, mai aproape de noi,
ca lui Alexandru Paleologu, care fugea de muzee spre a lua mai bine
pulsul orasului, printre oameni obisnuiti, in bodegi sau bisericute
ferite de tavalugul nivelator al turismului. Sensibilitatea sa a
vibrat in schimb la altfel de lucruri, mai trainice, sapate adanc
in piatra: piramidele, sala hipostila, chiliile de la Meteora,
podurile si cladirile din Florenta.
Insa preferinta aceasta, aflam dintr-o marturisire, venea din
spaima de moarte, camuflata terapeutic in admiratia pentru tot ce e
grandios si durabil. Asadar, refuzul aventurii, al "desertului"
nu-i chiar fara rost. Calatorul se gandea, de fapt, la un mormant
mai sigur. Poate chiar la o carte.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar
la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut
publicistic: 1998, in revista "Convorbiri literare"; doctorat in
filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor
la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cernela
simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura
Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D.
Sirbu - de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium
- impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o
teorie a personalitatii, 2007.