CICA NISTE SCRIITORI/ Vizita neanuntata

In timpul studentiei am fost bun prieten cu George Arion, actualul autor de romane politiste si director al publicatiilor "Flacara". Am facut cu el, de multe ori, adevarate betii de râs. L-am si decretat "omul cu cel mai mult umor din lume".

Pe vremea când abia o curtam pe Domnita, l-am rugat sa se dea drept cersetor la coltul Universitatii (de la intersectia strazilor Academiei si Edgar Quinet). El s-a executat, schimonosindu-se ca o cazatura de om si rugându-i pe trecatori cu o voce lugubru-gâjâita:

- Fie-va mila de un biet nenorocit, dati-mi si mie doi lei sa-mi cumpar o pâine.

Trecând cu Domnita pe acolo am scos magnanim din buzunarul de la piept doua sute de lei (banii mei de cheltuiala pentru o luna) si i i-am dat. Planul meu era ca prin acest gest sa o impresionez pe Domnita, urmând ca ulterior George sa-mi restituie banii. Rezultatul a fost un esec lamentabil. Domnita n-a apreciat generozitatea mea, socotind-o nesabuinta. Iar George nu mi-a mai dat banii inapoi (nici pâna in ziua de azi), pretinzând ca i-a cistigat in mod cinstit.

Mi-a mai si daruit, cinic, o brosura scrisa si confectionata de el, intr-un singur exemplar, "Cum sa cersim" de V. Tandura. Este drept ca si eu i-am compus atunci un poem,"La mormântul lui Arion Pumnul", dar asta nu m-a consolat.

Au mai fost si alte intâmplari, numeroase. Aflându-ma odata cu George si cu doua fete la o cabana, in munti, m-am sculat intr-o dimineata foarte devreme, când ceilalti trei dormeau si am scris cu litere mari, de peste doi metri, pe zapada de pe un versant, "Arion prostul". Am muncit, ca sa sap aceste cuvinte, ore intregi, folosindu-ma de o lopata de razboi germana. Am asteptat apoi cu emotie ca tovarasii mei de calatorie sa se trezeasca si sa-mi vada opera. George a iesit primul din cabana, cascând si, intr-o singura secunda, a darâmat, cu o replica, ceea ce eu realizasem in câteva ore de munca grea:

- Iti multumesc ca ne-ai semnat pe amândoi.

Dar ma opresc aici. Cert este ca ne lega o prietenie foarte strânsa si ca, dupa terminarea facultatii, când eu am ajuns cu Domnita la o scoala generala dintr-un sat din nordul Moldovei, la aproape cinci sute de kilometri de Bucuresti, mi-era dor de el. Nu exista insa nici o sansa sa ne vedem. George ramasese in Bucuresti, la "Revista bibliotecilor", si imi inchipuiam ca treptat-treptat ma va uita, absorbit de noua lui viata. Iar eu, la rândul meu, eram prins, ca intr-o capcana, in conditia de profesor de tara si nu ma puteam duce la Bucuresti.

Iata insa ca George s-a gândit sa-mi faca o surpriza si, la volanul masinii recent primite in dar de la parinti, conducând o zi intreaga, a venit sa ma viziteze. Nu ma anuntase, n-ar fi fost in stilul lui. S-a nimerit ca tocmai atunci eu sa ma aflu in curtea casei taranesti (in care stateam cu chirie, cu Domnita) si sa tai lemne. Lemnele, de curând aduse din padure si debitate cu drujba, se aflau lânga poarta. Eu luam câte o bucata, o asezam pe un butuc urias, si, ridicând toporul deasupra capului, izbeam napraznic si o despicam dintr-o lovitura.

Momentul este de neuitat (pacat ca nu a facut nimeni atunci o fotografie). Am ridicat toporul, tinându-l cu amândoua mâinile, deasupra capului, iar in clipa aceea pe poarta a intrat George. El s-a speriat groaznic, dar, prefacându-se nepasator, m-a intrebat:

- Bravo, dom'le, asa ma astepti?!