CRONICA DE TEATRU / Dupa 20 de ani de la Revolutie, Procesul sotilor Ceausescu vazut ca performance (II)
Sotii Ceausescu apar ridicoli cand vezi din nou procesul pe
scena. Par sa nu inteleaga nici jumatate din ceea ce li se spune, o
tin pe a lor ca niste papusi stricate, care iti fac mila, dar
"regia" procesului devine tot mai limpede pe masura ce
reconstituirea merge inainte. Singurul moment autentic e cel de la
final, dupa condamnare, cand inculpatii raman singuri cu soldatii,
iar acestia incearca sa-i lege: cei doi protesteaza, spun ca vor sa
moara amandoi - acesta e unicul lor moment de autenticitate, care
de altfel e de apreciat, oricat ne-ar fi de greu sa recunoastem -
iar tinerii soldati parasutisti rabufnesc, acuzandu-i ca din cauza
lor le-au murit colegii si le leaga mainile la spate, in ciuda
protestelor.
Procesul sotilor Ceausescu vazut ca performance, fara implicarea
emotionala pe care o aveau toti spectatorii lui in momentul
difuzarii la Televiziunea Nationala in decembrie 1989, ni se
dezvaluie azi drept ceea ce a fost: o modalitate de a manipula prin
spectacol emotiile unui popor foarte dornic sa creada ceea ce i se
spunea. Ba chiar sa admita necesitatea crimei, sa aprobe
ilegalitatea si sa-si construiasca astfel libertatea pe fundatia
unei crime. Nivelul inscenarii, al performance-ului (cel initial)
este unul primitiv, schitat in fuga, iar confuzia si ezitarile sunt
numeroase. Dar daca "realizarea" n-a fost la inaltime, macar
transmiterea la TV a fost bine planuita, ca un sinistru "cadou de
Craciun" pentru romanii aflati in asteptarea unui
deznodamant.
Parintele performance-ului, profesorul si regizorul Richard
Schechner, scria intr-un eseu recent ca atacurile asupra turnurilor
gemene din New York sunt un model de performance, prin grija cu
care au fost regizate si programate in asa fel incat sa ajunga la
cat mai multi "spectatori" si sa produca maximum de reactii
emotionale.1. Din aceasta perspectiva, putem spune ca, la scara mai
mica, desigur, la fel s-a intamplat si cu Procesul sotilor
Ceausescu. Singura posibila scuza a celor care au pus la cale acest
proces ar fi credinta lor ca fara aceasta executie nu s-ar fi
produs schimbarea de regim - e teza sustinuta si de generalul
Stanculescu, scos sub paza ca sa vada unul dintre spectacole si sa
participe dupa aceea la o discutie cu publicul - dar cine poate sa
mai fie sigur azi ca ei credeau asta cu adevarat? Oare cei despre
care Ceausescu spunea la proces ca au organizat lovitura de stat,
dupa ce" i-au fost aproape", n-ar fi fost oare in stare sa faca
orice pentru ca incercarea lor, dublata de o revolta spontana de
strada sa reuseasca? (Asa cum subliniaza H. R. Patapievici intr-un
eseu publicat in 22, a existat "o revolta a strazii" si un "complot
nomenclaturist" 2).
***
Dincolo de noile piste de gandire pe care le deschide aceasta
reconstituire, trebuie apreciate eforturile actorilor, care si-au
asumat o misiune ce trebuie sa fi fost destul de complicata - fiind
vorba de personaje si de fapte controversate, care au lasat urme
adanci in constiinta unui popor din care si ei, actorii, fac parte.
Au reusit excelent sa-si dozeze mijloacele in asa fel incat sa
produca "efectul de real" absolut necesar intr-o reconstituire. O
mentiune speciala merita Constantin Cojocaru si Victoria Cocias,
interpretii sotilor Ceausescu: ambii sfideaza lipsa asemanarii
fizice cu personajele, printr-o reconstituire impresionanta a
atitudinii, tipului de vorbire, ticurilor celor doi, asa cum erau
ele in timpul procesului. Echipa germana a spectacolului reconfirma
"mitul preciziei nemtesti" care circula la noi.
Mai mult chiar decat de condamnarea publica a regimului comunist,
operata de presedintele Basescu chiar inainte de aderarea la
Uniunea Europeana, devine tot mai clar ca e nevoie de o
reinvestigare a trecutului recent, de o punere in dezbatere a
acestuia, inclusiv cu "arme" artistice, pentru ca macar acum, dupa
20 de ani, sa exorcizam demonii unui trecut care inca ne bantuie.
Da, intram atunci intr-o lume noua, asa cum am simtit cu siguranta
multi dintre noi, dar ceea ce nu intelegeam atunci era faptul ca
aceasta lume va fi apasata de confuzie, de manipulare, de agenda
ascunsa a unor oameni politici proveniti din acelasi regim odios.
Cel mai mult m-a impresionat, vazand reconstituirea, imaginea
oamenilor aceia simpli, care n-aveau habar de complotul
nomenclaturist desfasurat in paralel, scandand in strada, in
decembrie 89 - "vrem alegeri libere!". Dar e un fel de ironie a
sortii sa revezi asta acum, dupa inca un rand de alegeri libere
contestate, intr-o tara care, la 20 de ani dupa Revolutie, nu are
nici Guvern, nici presedinte* si nici macar nu stie exact ce anume
se pregateste sa aniverseze.
1. Richard Schechner - "9/11 - arta de avangarda?", Scena.ro, nr. 4
(septembrie)/2009
2.H.R. Patapievici - "Revolutia romana: cateva fapte, cateva
paradoxuri", 22, 1-7 decembrie 2009
ยท cel putin asa stateau lucrurile la data scrierii acestui articol, pe 12 decembrie, 2009
CRISTINA MODREANU este jurnalist si critic de teatru. Semnatura ei s-a regasit de-a lungul celor 13 ani de scris despre teatru in ziarele "Adevarul" si "Gandul", in revistele culturale "Rampa", "Adevarul literar si artistic", "Teatrul Azi" si "Dilema veche". A realizat o serie de emisiuni culturale pentru canalul TVR Cultural, sub titlul "Arta versus Arta". A publicat volumele Sah la Regizor, Mastile lui Alexander Hausvater si Casa dinauntru si a sustinut conferinte internationale despre teatrul romanesc de azi la Valladolid (2004), Berlin (2006) si Stockholm (2007). Este doctorand al Universitatii de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti. Din 2008, este director artistic al Festivalului National de Teatru de la Bucuresti.