BESTSELLER INTERNATIONAL / Cum ne mai enerveaza Colonelul Baxter
Daca m-ati intreba care sunt cei mai inventivi, mai trazniti
(si, in acelasi timp, mai profunzi) graficieni de talent ai
ultimului veac, as raspunde fara sa stau prea mult pe ganduri:
Roland Topor si Saul Steinberg. Primul este creatorul miscarii
Panique, impreuna cu Fernando Arrabal, a fost colaborator al lui
Fellini si al jurnalului de umor negru Hara-Kiri. Cel de-al doilea
a murit ca cetatean american, in 1999, dar s-a nascut la Ramnicu
Sarat. A studiat la Bucuresti si apoi la Milano (arhitectura), dupa
care, emigrand in America, a inceput sa-si publice desenele in
Life, Harper's Bazaar sau New Yorker. In 1947, este unul dintre cei
Paisprezece Americani expusi la Muzeul de Arta Moderna din New
York, alaturi de Arshile Gorky, Isamu Noguchi sau Robert
Motherwell.
Am descoperit, nu demult, ca acestor geniali, anxiosi si cinici doi
graficieni, pentru care povestea din desen are aceeasi importanta
ca si linia care il alcatuieste, li se poate alatura un al treilea
nume: Glen Baxter, maestrul non-sensului si al umorului sec, unul
dintre cei mai prizati autori de povesti desenate ai ultimelor
decenii. Admirator al lui Lewis Carroll si al lui Raymond Roussel,
Baxter (colonelul Baxter, cum ii place sa i se zica) are acum 65 de
ani. S-a nascut la Leeds, intr-o familie de muncitori sarmani, si
este un excelent produs al meritocratiei britanice. A studiat la
Colegiul de Arta din localitatea de bastina, unde a descoperit cu
delicii suprearealismul si dadaismul, care i-au hranit apetenta
pentru incongruenta, ironie si umor negru. Desenele sale (statice,
enervant de statice) sunt, astazi, cand vinde sute de mii de albume
in intreaga lume, la fel ca in zorii carierei sale. Neschimbate.
Nicio trasatura in plus, aceeasi maniera frusta de a colora,
aceleasi povesti absurde si provocatoare. Aceeasi linie simpla,
aproape naiva, imprumutata parca din ilustratiile romanelor pentru
tineret din anii 1940-1950, sau, daca vreti, din duhul lui Georges
Prosper Remi, zis Herge, parintele celui mai faimos, probabil,
personaj de BD al lumii: Tintin. Personajele sale sunt cow-boys,
scouts, gangsteri, exploratori, copii, care, toti, rostesc sentinte
care par sa nu aiba nicio legatura cu desenul. Uneori tac, pur si
simplu, iar imaginea care ii infatiseaza are o legenda, scrisa cu
verzale, de mana, in deplina disonanta, defazare, cu desenul.
Exemple, dintre cele pe care le-am alaturat textului de fata (foto
6) - intr-o incapere in care trei cowboys stau la masa cu niste
carti in mana, apare un al patrulea, care ii someaza, agitand
pistolul: "Oameni buni, fara grup de lectura Michel Houellebecq,
aici, la ranch-ul Cainilor negri!, spuse bibliotecarul". Sau (foto
2): doi indivizi cu trenciuri de detectivi (sau spioni), dintre
care unul are alura de centaur, sunt "explicati" astfel:
"Intalnirile noastre devenisera din ce in ce mai incarcate
emotional". Ori, in fine, un tip care sta la o masa de restaurant
cu binoclul la ochi. Sub el, sta scris: "Peter crede ca l-a reperat
pe chelner".
Cam ca la Magritte, cu pipa sub scrie "Ceci n'est pas une pipe!",
sau ca la Lautreamont, cu faimoasa intalnire intamplatoare intre o
umbrela si o masina de cusut pe masa de disectie. Colonelul Baxter
duce disonanta pana in panzele albe si face din cacofonie un refren
care seduce si irita in egala masura, ca o ploaie taraita. Nimic
nou, adica, pentru ca, vorba Colonelului: "De ce sa ma schimb? E ca
in cinema. Camera nu trebuie sa se vada. Conteaza doar
actiunea."
DANIEL NICOLESCU. Absolvent, in 1982, al Universitatii Bucuresti, Facultatea de filologie, sectia romana-portugheza. Redactor principal (si, incepand cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, intre 1985-2003. Colaborari (cronica literara, cronica plastica, traduceri) la numeroase reviste culturale, incepand cu 1974. Redactor si art-director la diverse publicatii din tara. A semnat mai multe volume de traduceri si un volum de interviuri. Din anul 2000 - editor executiv la Ziarul de duminica.