IASII LUI PATRAS/ Ion Negoitescu, cel mai iubit dintre pamânteni
Autor:
Patras Antonio
27.01.2010
Asemeni multor interpreti ai literaturii, Ion
Negoitescu si-a incercat condeiul si in literatura de fictiune
stricto sensu, si nu fara succes, confirmând astfel adevarul
cunoscutei observatii calinesciene privind capacitatea creatoare a
criticului de autentica vocatie.
E drept, in cazul plutonianului
exeget al liricii eminesciene, gustul rafinat si sensibilitatea
iesita din comun fata de poezie nu se reflecta decât foarte palid
si mai mult teoretic in propriile versuri (vezi productia
consistenta de texte adunate in volumele Povestea trista a lui
Ramon Ocg, Sabasios, Poemele lui Balduin de
Tyaormin, Moartea unui contabil, Viata
particulara), marcate de o abstractiune rece si seaca, fara
nimic din sevele mustind de viziuni plastice ale comentariului
critic, si cu un efect mult prea cautat ca sa poata surprinde.
Mai
reusite sunt nuvelele si fragmentele de roman adunate postum in
Ora oglinzilor si Primavara elvetiana, pentru ca
remarcabile cu adevarat sa fie abia paginile confesive, de jurnal
si corespondenta, indeosebi autobiografia scrisa in pragul
sfârsitului si intrerupta, din pacate, la foarte putin timp dupa
inceperea elaborarii. Dar ceea ce a reusit sa puna pe hârtie
Negoitescu e suficient pentru a ne face o imagine corecta asupra
calitatii si importantei prozei sale subiective.
In genul autobiografic,
Straja Dragonilor (Biblioteca Apostrof, 1994) reprezinta un
moment de gratie si de veritabila sinceritate in literatura
noastra, câta vreme autorul, pe urmele lui Rousseau, alege calea
marturisii complete, lipsite de ipocrizie: "In Autobiografie
voi spune totul despre mine, chiar si cele mai inconfortabile
lucruri!". Dar gestul lui Negoitescu, interesant, cu siguranta, din
punct de vedere psihologic, are mai degraba o semnificatie etica,
fiind dictat de constiinta, nu de obscur-misterioase impulsuri.
Apoi, criticul nu putea sa nu-si dea seama de insemnatatea
marturisirilor sale in raport cu opera pe care o scrisese. Având
constiinta propriei valori, va fi inteles si necesitatea
dezvaluirii acelor aspecte biografice legate de homosexualitatea
sa, in vederea prevenirii mistificarilor de tot soiul care,
inevitabil, apar in asemenea circumstante.
Or, in spatiul românesc asemenea
marturisiri au fost intâmpinate mult timp cu serioase reticente. Si
nu pentru ca, vezi Doamne, românul ar avea un excesiv cult al
pudorii. si chiar daca l-ar avea, asta nu ar fi o piedica serioasa,
pentru ca nici confesiunea lui Negoitescu nu e atât de socanta pe
cât ne-am fi asteptat. Exhibitionismul nu e, aici, violent si
dezgustator, oricât s-a straduit autorul sa ne dezguste. si apoi,
oare sa fi pus pret Negoitescu doar pe atâta lucru? Unora asa le-a
placut sa creada si, de aceea, s-au grabit sa integreze textul in
categoria autoscopiilor de tip psihanalitic. Miza demersului sau
depaseste, cred, acest orizont ingust.
Ce va fi indurat intelectualul
cu stigmatul "uranismului" in regimul comunist nu e greu de
imaginat! Admirabil e ca nu s-a lasat invins si ca s-a multumit cu
o pozitie marginala, chinuitoare pentru orice scriitor de talent,
atât cât a fost posibila si aceasta, pâna la exprimarea
solidaritatii fata de protestul lui Paul Goma din 1977. Dupa ani de
privatiuni, de puscarie, dupa repetate tentative de sinucidere
reuseste sa ia calea exilului. Cartile care apar in tara dupa
plecarea sa le interpreteaza acum in cadrul rubricii de la Radio
Europa libera, fara circumlocutiunile dictate anterior de vigilenta
cenzurii, de unde si radicalizarea atitudinii etice. Judecatile
sale nefavorabile nu vor fi uitate usor de aceia despre care
scrisese astfel, dezvaluind compromisurile estetice si morale din
operele lor. Ca atare, publicarea Istoriei literaturii
române, in 1991, a stârnit mai mult ecouri negative in presa
noastra culturala libera. Vindecat de iluzia recunostintei si a
solidaritatii confratilor, lui Negoitescu pare a nu-i mai pasa
decât de autobiografia sa, in spatiul careia va fi cautat un ultim
refugiu.
Asa cum spuneam, nu dezvaluirile
socante confera marturisirii criticului autenticitate si valoare
literara. Autorul nu face pledoaria homosexualitatii, nu ridica in
slavi pederastia, dar nici nu-si pune cenusa in cap pentru ca s-a
nascut cu astfel de inclinatie. Toata copilaria si adolescenta ii
sunt marcate de trairi si emotii nedeslusite care tradeaza, cum s-a
remarcat, o sensibilitate de tip proustian: "Tata interzisese
astfel de manifestari sentimentale, considerate de dânsul ca de
prost gust. Nici pe ei nu i-am surprins vreodata sarutându-se ori
mângâindu-se, nici eu nu aveam voie sa-i sarut. Când taica-meu nu
era de fata, mai indrazneam sa o sarut pe mama, care insa nu se
grabea sa-mi raspunda. Doar târziu, ca student poate, si apoi pâna
la moarte, am putut s-o sarut in voie, fara ca ea in schimb sa
simta un reciproc indemn…"
Primele amintiri sunt evocate pe
un ton natural, firesc, fara artificii livresti, cu o memorie
proaspata, purificata de constiinta incarcata a adultului: "…o
imensa gradina cu multi pomi roditori, meri, pruni, ciresi, nuci si
un par urias, vara incarcat de fructe marunte si delicioase, cu
miezul rosu; accesul printr-o portita, spre gradina altfel invadata
de buruieni si in neorânduiala era liber: deoarece eu n-am
frecventat-o decât in perioada de dinainte de scoala primara,
gradina aceasta fructifera si cu vegetatia nebuna mi s-a pastrat in
memorie ca ceva tropical: abundenta, libertate,
obscuritate".
Asupra detaliilor vizând
obsesiile erotice nu se insista decât atât cât este necesar pentru
a se sugera o anumita stare, o emotie, o senzatie, o atmosfera
sui generis. Descoperirea sexualitatii e legata inextricabil
de aceea a cartilor: "in Rascoala lui Rebreanu reveneam fara
sa obosesc la violul Nadinei: propria mea sperma contribuia din
plin la placerea estetica", iar cele doua universuri se contopesc,
transformându-l pe retractilul si insinguratul copil intr-un
devorator de fantasme: " (…) mi-a devenit intâia oara constienta
angoasa cu care am coborât pe lumea asta vie si stranie: seara, la
culcare, imi era teama sa adorm, ca nu cumva sa mor in timpul
somnului; pentru ca aceasta constiinta sa se dezvolte in gândul
infricosator ca realitatea nu exista, ci e un vis din care ma pot
oricând trezi in vidul nefiintei; apoi, treptat, angoasa s-a
raspândit in mine ca o permanenta difuza, o curgere cenusie,
neintrerupta si amenintatoare, amenintata ea insasi de sentimentul
existentei mele, neputincios" .
Iata ce emotii ii procura
lectura romanelor Hortensiei Papadat-Bengescu: "… doamna Bengescu
constituia un fel de descoperire de mine insumi, citindu-i si
recitindu-i ca un obsedat operele. (…) nu existau alte personaje
ale literaturii noastre - deja destul de larg si cu aplicatie
strabatuta de mine - care sa-mi vorbeasca mai mult decât ele.
Traiam in lumea lor mai intens si mai adevarat decât in cea reala:
printr-insele m-am imbolnavit de literatura. Ma descoperisem pe
mine insumi in romanele doamnei Bengescu, pentru ca asta imi era
patria."
Cu toate acestea, descrierea
mediului si a oamenilor e foarte vie, vadind un simt al detaliului
demn de un autentic prozator realist. Parintii, rudele, prietenii,
profesorii devin personaje credibile, creionate cu veritabil talent
portretistic. Evenimentele cotidiene, poznele, toate elementele
insignifiante, dar esentiale, care alcatuiesc si dau existentei
contur sunt prinse intr-o naratiune coerenta, ce depaseste hotarele
strâmte ale purei factualitati, litera moarta a documentului. Nu o
minutios-pedanta reconstituire este Straja dragonilor, cât
un roman "al formarii", cum subliniaza si Ion Vartic (in prefata
volumului), detaliile autobiografice dobândind o relevanta
simbolica, general-umana. Neezitând sa vorbeasca si despre
ratacirea sa legionara, si despre bucuria resimtita la vestea
asasinarii lui Iorga, naratorul nu cauta sa se justifice,
post-festum, dar face un foarte sugestiv elogiu al
tolerantei, care atenueaza socul marturisirii in mod mult mai
eficient decât orice discurs autoculpabilizant. Textul se incheie,
semnificativ, cu anticiparea acelui eveniment crucial care va marca
destinul viitorului critic: "… ca sa incep sa inteleg aceasta,
sa-mi inalt simtamintele la nivelul mintii, mai trebuia sa fac
pasul viu pe care mi-l harazise destinul: sa-l vizitez,
foarte-foarte curând, pe Lovinescu".
Ingânându-i stilul
inconfundabil, vom spune in final ca, imbolnavit prematur si
ireversibil de literatura, plutonicul interpret al liricii
eminesciene va fi gasit viata searbada, caci a preferat sa traiasca
in lumea fantasmatica, de stranie frumusete, a poeziei, izvor
nesecat al imaginatiei sale frematatoare, sortilegiu de reverii si
nelinisti rasfrânte in oglinzile visului, tumult de patimi obscure,
mistuitoare - ceea ce l-a facut sa simta gustul cenusii si chinul
hieraticelor voluptati de crepuscul, farmecul dulce-dureros al
evanescentei, pâna la caderea in abisurile impenetrabile ale
somniei, in adâncurile oarbei uitari. Iar paginile confesive si
literatura sa critica marturisesc aceasta suferinta, coplesitoare,
a singuratatii, stigmatul unei iubiri neimpartasite si
pustiitoare.
Inaintea sfârsitului descopera
in imaginea Sfântului Sebastian, "primind cu voluptate sagetile
ce-i maculeaza corpul, insângerându-l", proiectia metaforica a
propriului destin, imagine aprinsa de incandescenta unor trairi
sublimate in ecourile purei idealitati. Exacerbata, dorinta se
topeste in flacara mistica a iubirii, in dorul de moarte: "Când
iubesc, ma darui iubirii cu totul, fara teama si fara speranta.
stiu ca nu voi fi iubit si ca voi suferi. Nu caut suferinta, dar
caut iubirea cu atâta ardoare, incât suferinta cea mai grozava nu
ma inspaimânta. (…) daca la indemnul meu fiinta iubita ar revarsa
intreaga dragoste, sub forma sacrificiului, asupra altcuiva, as
muri de gelozie, dar as muri fericit."
Un sugestiv raspuns pare a-l
oferi fragmentul cu care se incheie memorabilul studiu despre
poezia lui Eminescu: "De frumosul Endymion s-a indragostit Luna,
care il contempla arzând de dorinta in fiecare noapte. Si sub dorul
ei de vraja, androginul Selenei ramase nemuritor, cu tineretea
nestinsa, prins de somnul care ii purta voluptatea prin
eternitati". Dar asta justifica pe deplin suferinta celui ce ajunge
sa fie, iata, tocmai prin puritatea sacrificiului sau, cel mai
iubit dintre pamânteni.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista "Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cernela simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.