TOPGALERII/ Altamira, o altă peşteră din Bucureşti
Proiectul pe care il desfăşoară acum la Sun Art Studio se numeşte generic Altamira şi se va intinde, in secvenţe de aproximativ 3 săptămâni, până in luna mai, in patru episoade: Altamira 1, Altamira 2 etc. Cum am avut şansa să nimeresc acolo inainte de vernisaj, artistul are şi răgazul să vorbească, deşi e limpede că vorbele nu-l bucură peste măsură. Dar nici nu-l intristează, pentru că ele, ca şi pictura sa, sunt dincolo de bine şi de rău, de frumos şi de urât. Au un firesc... absolut nefiresc. De ce Altamira? "Pentru că aşa mi-a venit, pentru că simt că Altamira mă reprezintă". Totul spus fără o clipire, fără farafastâcuri stilistice, fără incercări de explicaţii savante, fără impotmoliri psihanalitice sau excursii simbolologice. O francheţe descurajantă, in buza muţeniei, de tip "Iac-aşa!" Hiena jurnalistică din mine incearcă totuşi să facă o notă de subsol, ca o prezumţie de vinovăţie culturală la adresa artistului: Grota spaniolă de la Altamira, de lângă Santander, adăposteşte unul dintre cele mai importante ansambluri picturale ale preistoriei. Realismul scenelor parietale, exactitatea reprezentărilor animaliere au făcut ca, incă din momentul descoperirii ansamblului - 1876 -, să se nască multe suspiciuni in legătură cu autenticitatea picturilor. La Nardin e pe dos, naivitatea, maniera primitivă, frustă, gestualistă de a picta este cea care impinge la suspiciune. Dacă picturile incă pot trezi bănuiala unei regii, sau, mai degrabă, a unui eşafodaj preliminar, desenele alungă orice indoială. Grifonări la limita inteligibilului, fugi printre obstacole ale unui creion care incearcă să delimiteze o prezenţă figurativă obsesională: sirena. (E inutil, cred, să vă spun că sirena nu simbolizează, pentru Nardin, nimic.) Omul alcătuieşte opere plastice dintr-o pulsiune interioară irepresibilă. Are, probabil, spontaneitatea artiştilor rupeştri şi se gândeşte nu cum să rupă gura colegilor de istorie sau preistorie, ci cum să-şi scoată la lumină viziunile plastice. E lipsit de cea mai mică urmă de emfază, de dandism comportamental, de dorinţă de a părea ceea ce nu este. Nu-şi agaţă de tablouri bănuieli intelectuale şi nici nu-şi dă ochii peste cap precum sibilele. Pictează şi desenează, pur şi simplu. In plus, nici nu şi-a pus in gând să vândă (râde, spunând că asta ii păstrează tensiunea intre limite normale, şi că de aceea nici nu se imbolnăveşte). Aţi mai văzut artişti complet ocoliţi de vanitate? Eu nu. De aceea şi spuneam, la inceput, că un artist precum Nardin nu există. Există, insă, cu prisosinţă, lucrările sale, care te bântuie şi te cheamă şi după ce ai ieşit din expoziţie. Nu vă astupaţi urechile cu ceară, sirenele lui nu au nimic primejdios!