Adevăruri complementare

Autor: Tudor Calin Zarojanu 20.07.2010

Am dureri de cap de vreo treizeci de ani. La propriu, nu la figurat. Frecvenţa medie: o dată la trei zile. Durata: între două şi 24 de ore. Remedii încercate: tot ceea ce am găsit pe piaţă. Într-un rând am aruncat cinci euro pe o singură pastilă care, ce-i drept, promitea să fie suficientă. N-a fost. Când şi când, câte un medicament - mai ales dacă e nou încercat (adică pe bază de autosugestie) - pare să aibă efect (pretenţiile mele sunt modeste: să mă lase durerea în mai puţin de o oră). Din nefericire, nici una dintre experienţele fericite nu s-a repetat decât, cel mult, ocazional.

Fireşte, m-am "căutat" pe la feluriţi doctori, alopaţi şi homeopaţi. Explicaţiile lor, ca şi cele imaginate de mine, ca şi cele rezultate din experienţa altora (cunoştinţe, oameni de pe net, personaje din cărţi, eroi ai unor articole de presă) au acoperit toată gama posibilă: e de la digestie, de la stres, de la bilă, de la sinusuri, de la oboseala ochilor (deci TV şi calculator), de la nervi, de la tensiune etc. Acum, după atâta amar de vreme, ştiu cu certitudine că, exceptând situaţiile punctuale, toate explicaţiile sunt simultan adevărate, şi nu alternative, aşa cum credeam (şi cum crede mai toată lumea, inclusiv medicii).

În ştiinţă, faptul că nu există adevăruri alternative, ci complementare, este demult lămurit. În esenţă, e o problemă de sistem de referinţă. Teoriile lui Einstein par să anuleze legile lui Newton - atâta doar că nu se referă la aceeaşi realitate. Oricât ar părea de ciudat, geometria ne-euclidiană nu o contrazice pe cea euclidiană. Ele sunt simultan corecte, dar în perspective diferite.

E ceva vreme de când mă lupt - după puterile mele - să demonstrez că nu există nici o contradicţie între religie şi ştiinţă. Am aflat cu uşurare şi cu bucurie că sunt departe de-a fi singurul care crede asta, din antichitate până azi. Perioada în care cele două domenii ale spiritului au fost puse, forţat, să se lupte, acoperă doar câteva secole din istoria multimilenară a omului. Iar azi, în Occident, eforturile de împăcare nu mai vin de mult doar din partea oamenilor de ştiinţă, ci şi din partea reprezentanţilor (inculsiv la vârf) ai religiilor, în primul rând catolicii şi protestanţii. Acum ştiu să spun limpede şi pe scurt: Da, e adevărat că Dumnezeu l-a creat pe om din lut, după chipul şi asemănarea Sa, şi, da, e adevărat că omul este ultima fază (până acum, cel puţin) a unei evoluţii de milioane de ani, care a început cu prima ameobă. Nu e nici o contradicţie. Nu e "sau", e "şi".

TUDOR CALIN ZAROJANU (n.1956) a absolvit secţia de Informatică a Facultăţii de Matematică, Universitatea Bucureşti, cu lucrarea de licenţă "O privire matematică asupra piesei «Romeo şi Julieta»", publicată ulterior de Editura Academiei. A lucrat 12 ani în informatică, pe toate sistemele de calcul şi în toate tipurile de limbaje de programare. Din 1992 lucrează în presă: cotidian, săptămânal, lunar, agenţie de ştiri, radio, TV. A debutat editorial cu volmul de proză scurtă "Viaţa ca troleibuz" (1992, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), urmat de biografia "Viaţa lui Corneliu Coposu" (1996, ediţia a doua 2005), romanele "Reluare cu încetinitorul" (1997) şi "Sfârşitul lumii" (2005), culegerea de proză scurtă "Copiii asfaltului" (2007). În prezent lucrează în TVR, fiind realizatorul talkshow-ului "În spatele uşilor deschise", şi este colaborator permanent al Ziarului de Duminică, al revistei Flacăra şi al Radio România Cultural.