Opinie Sorin Pâslaru: Care este misiunea de grad zero a primelor 50 de companii româneşti

"Constituirea Confindustria în 1910 - organizaţia patronală a industriaşilor italieni - a fost un punct de cotitură, ferind Italia de calea pe care au luat-o alte ţări din regiunea mediterană şi a Balcanilor, rămase nedezvoltate în cadrul economiei europene. Societatea italiană era atunci statică şi tradiţională, iar leadership-ul era dominat de reprezentanţi ai marilor proprietari de pământ şi ai marii finanţe, în primul rând bănci britanice şi franceze."
Citatul este din istoria Confindustria, una din cele mai mai puternice organizaţii patronale europene, care deţine unul din cele mai mari ziare din Italia, Il Sole 24 Ore. Aceea era Italia la 1910 - o societate rurală, statică şi tradiţională. Şi aceasta este jumătate din România anului 2010. Puţini vorbesc despre această situaţie, dar probabil că este problema nr. 1 în acest moment.
Cu o jumătate din populaţie în mediul rural, ruptă de actul de comerţ şi de cerinţele unui slujbe într-o companie, economia românească este nevoită să aloce resursele de investiţii pentru supravieţuire.
Istoria Confindustria arată că industrializarea nu vine din cer, ci printr-o decizie politică. Nu poate emerge de la sine (decât în secole) o societate industrială dintr-una rurală şi apoi una a serviciilor.
Modernizarea prin industrializare - pentru că altă cale de modernizare nu a arătat istoria că există - nu este uşor de făcut, după cum arată exemplul Italiei. Confindustria a fost unul din factorii care au contribuit la industrializarea Italiei, dar aceasta putea foarte bine să nu fi avut loc şi peninsula să rămână la nivelul "ţărilor balcanice" citate. A fost voinţa celor care au condus ţara să o îndrepte în această direcţie. Unii, chiar dacă poate îşi propun acelaşi lucru la un moment dat, dau înapoi pe acest drum şi trebuie să o ia de la capăt, aşa cum s-a întâmplat cu România în ultimele decenii.
Creşterea şi finanţarea industriei italiene a fost politică de stat. După al Doilea Război Mondial, în centrul finanţelor Italiei a fost multă vreme un bancher care a avut un rol determinant în construcţia marilor grupuri industriale din Peninsulă: Enrico Cuccia. El a fost, după război, timp de 40 de ani preşedintele Mediobanca, o bancă în strânse legături cu Vaticanul. Biserică, politică, bănci, industrie. Putere. Dar putere pentru transformare, pentru creştere. Într-un mod mai mult sau mai puţin ocult, aceşti oameni au pus la cale trecerea ţării de la o stare de subdezvoltare, de la aratul cu calul, la industrializare.
Fără să ai toate firele în mână, nu poţi ghida o ţară într-o anume direcţie. Trebuie spus pe şleau că România are nevoie acum de o direcţie spre dezvoltare, de o politică industrială proprie. În context european, dar o politică proprie. Iar în această politică capitalul românesc trebuie să aibă un cuvânt greu de spus.
ZF a publicat la sfârşitul săptămânii trecute topul celor mai mari 50 de companii cu capital românesc din punct de vedere al cifrei de afaceri. Câţi industriaşi veritabili sunt în aceste prime 50 de companii? Majoritatea sunt firme de distribuţie de medicamente, petrol, construcţii şi distribuţie de materiale de construcţii.
Printre acestea, Interagro, Romaqua, Astra Vagoane Arad, Upetrom, Grup Romet Buzău sunt propriu-zis companii din industrie, care fac îngrăşăminte, băuturi, vagoane, utilaje petroliere sau instalaţii de irigaţii. Mai există grupuri româneşti (chiar dacă nu printre primele 50 ca şi cifră de afaceri, pentru că au veniturile fragmentate pe societăţi diferite) în mobilă, echipamente energetice sau motoare electrice.
Aşa cum pot, agresate de stat sau în concurenţă cu capitalul străin, companiile româneşti dau de lucru la sute de mii de oameni.
Însă nu există încă o conştiinţă a capitalului românesc şi a misiunii sale în dezvoltarea ţării. Nu există un patronat puternic, cu adevărat reprezentativ pentru capitalul românesc, unde oamenii de afaceri să găsească o cale de comunicare eficientă cu statul, sindicatele şi ceilalţi parteneri de dezvoltare.
Nu întâmplător, Confindustria are propriul ziar de business, Il Sole 24 Ore. Acesta este vocea celor 140.000 de companii italiene membre ale confederaţiei.
La 1820, Dinicu Golescu, unul din primii boierii luminaţi ai secolului XIX care a vrut să înţeleagă ce ne desparte de civilizaţia europeană şi a călătorit în Occident, constata obiceiul elveţienilor de a citi gazete şi în ultimul cătun.
Dezvoltarea nu vine fără politici, fără industrie, fără educaţie, fără informare. Şi nici fără ziare.