DOCUMENTAR/ Mărirea şi decăderea Pasajului Villacrosse
Nu sunt multe locuri în Bucureşti cu o istorie atât de bogată ca Pasajul Villacrosse. Prin 1655, în urma unor vânzări succesive, proprietară a locului ajunge bogata mânăstire Mihai-Vodă. Din pricina învecinării cu domeniul contelui Constantin Bălăceanu, care îşi pierduse capul înfruntându-l cu oaste austriacă pe Vodă Brâncoveanu, egumenul vinde locul vel armaşului Bunea Grădişteanu, omul Puterii, cu dare de mână şi strângător de moşii, cum dovedeşte un document din anul 1696.
Câţiva zeci de ani mai târziu, stăpân va fi marele vornic
Scarlat Câmpineanu care, pe la începutul secolului al XIX-lea,
zideşte acolo un han pentru "muşterii înstăriţi". După moartea
vornicului, hanul va fi con¬dus cu mână de fier de vorniceasa
Luxandra, mama marelui revoluţionar Ion Câmpineanu. La moartea ei,
petrecută în 1829, fetele moştenesc casele părinteşti, situate - cu
aproximaţie - pe actuala stradă Eugeniu Carada, hanul revenindu-i
lui Ioan, care îl va vinde în 1832 dragomanului Petrache Serafim
(tălmaci de limbă rusă pe lângă împăratul Napoleon în campania din
Rusia) şi fratelui acestuia, doctorul Ion Serafim, absolvent în
anul 1815 al Facultăţii de Medicină din Paris.
Nu a fost o vânzare obişnuită. Iată şi de ce: Ion Câmpineanu, boier
cu vederi liberale şi membru fondator al Societăţii Filarmonice,
dorea să transforme "hanul părintesc" în¬tr-un "Palat Filarmonic"
cu bibliotecă, săli de conferinţe şi o sală de teatru în vederea
găzduirii Teatrului Naţional. Să se observe că proiectul său
prefigura în detaliu Ateneul Român, înfiinţat, ca multe alte
instituţii ce vizau emanciparea românilor, abia peste trei decenii,
când ruşii îşi pierduseră calitatea de "putere protectoare" în urma
Războiului Crimeii.
Or, aflându-se în plin proces cu ţarul Nicolae I pentru moştenirea
posesiunilor cantemireşti din Bugeac, Câmpineanu era rău văzut de
baronul Ruckmann, consulul Rusiei în Principate. Singura şansă
pentru concretizarea proiectului era să nu mai figureze ca
proprietar, însă fără înstrăinarea absolută a hanului.
Pentru a înşela vigilenţa ruşilor, înstrăinarea a fost făcută sub
formă de licitaţie, de fapt de pseudolicitaţie, întrucât
cumpărătorul era un apropiat al său iniţiat în secretele Societăţii
Filarmonice. Fraţii Serafim au reprezentat acest tip de cumpărător
special. "Buni patrioţi", dată fiind şi originea lor aromână, ei au
cerut Cârmuirii, în ianuarie 1834, să zidească un teatru, motivând
"că unul din mijloacele care haractirisesc un neam şi îndulcesc
moralul său este teatrul".
Nu cunosc răspunsul autorităţilor, însă îl intuiesc ca fiind
negativ, bănuind şi o reacţie ostilă la interpretarea "în cerc
restrâns" a piesei "Fanatismul" de Voltaire, în 29 august acelaşi
an. Sprijinită pe succesul acestui precedent (hanul este
răscumpărat şi, în aprilie 1836), Societatea Filarmonică publica
următorul anunţ: "Soţietatea întreprinzătoare a zidirii Teatrului
Naţional, după înştiinţarea ce a dat în anul trecut, săvârşind
cumpărarea locului dumisale dragomanului Serafim ce se numeşte
Hanul Câmpineanului pentru 5.500 galbeni, se găteşte acum pentru
închipuirea unui plan de teatru". Traseul, dacă reuşea, ar fi
readus "hanul" sub direcţia lui Câmpineanu, ca şef al
"Soţietăţii".
În realitate, vânzarea nu avusese loc: se tatonase vigilenţa lui
Ruckmann, care, ignorând articolul V al Regulamentului Organic, se
opunea din răsputeri "formării unui Teatru Naţional". Tot ceea ce a
reuşit Societatea a fost cumpărarea a doi munţi din judeţul Buzău
"de la pol¬covnicul Ion Câmpineanu".
Scopul? 0 comisie a "întreprinzătorilor zidi¬rii Teatrul Naţional
şi anume polcovnicul Iancu Câmpineanu, Comisul Iancu Manu,
paharnicul Ioan Roset, comisul Petrache Poenaru şi Ioan Iliad" va
încheia cu Petrache Serafim ceea ce în negustorie se numea "troc".
În schimbul celor doi munţi, dragomanul ceda "întreprinzători¬lor"
locul "ce se chiamă Hanul Câmpineanului de pe Podul Mogoşoaiei
împotriva caselor răposatului baron Meitani".
Deşi s-au întocmit toate zapisele necesare, ruşii, care pricepuseră
subtilitatea afacerii, nu au permis acest schimb. Teama de
"luminile teatrului" şi, mai ales, ura lor faţă de Ion Câmpineanu,
omul din umbră, îşi spuseseră cuvântul.
Teatrul Naţional va fi construit 15 ani mai târziu, după numeroase
intervenţii la Vodă, tot sub ocupaţia rusă, tot în locul unui han,
Hanul Filaret, şi tot pe Podul Mogoşoaiei, dar nu de Societatea
Filarmonică, obligată de ţar să se autodizolve. Din banii adunaţi
cu atâta trudă, luminaţii boieri s-au gândit să-i înalţe o statuie
generalului Kiseleff - care locuia peste drum, în casa Meitani - pe
terenul viran ce despărţea Hanurile Câmpineanu şi Filipescu. Era un
gest disperat de câştigare a bunăvoinţei ocupantului. Dar inutil.
Kise¬leff a respins oferta, rugând ca din aceşti bani - până nu de
mult destinaţi zidirii unui Teatru Naţional, - să se realizeze "o
fântână, un pod, o şosea sau orice altă lucrare folositoare"!
Precum vedem, înălţarea unui teatru nu era ceva util… Dorinţa i s-a
respectat şi o parte din sumă a fost înghiţită de construirea
Uzinei de Apă de la Mihai Vodă şi de conductele subterane, cealaltă
parte de amenajarea "Aleii celei mari", rebotezată Şoseaua
Kiseleff, la care a lucrat până în august 1852 Karl Wilhelm Mayer,
creatorul Grădinii Cişmigiu.
După moartea dragomanului Serafim, în 1846, văduva acestuia, Maria,
a dăruit jumătate din han - aproape ruinat de cutremurul din 1838 -
unui ginere, arhitectul Xavier Villacrosse, iar cealaltă jumătate,
altui ginere, căsătorit cu Anastasia, blănarul de lux Mihalache
Macca. Villacrosse, catalan cu studii de specialitate la Paris, se
căsăto¬rise la 17 februarie 1843 cu Polixenia Serafim, care i-a
adus "ca zestre 1.000 de galbeni, mobile, argintării şi haine în
valoare de 500 galbeni şi prăvălia ce am clădit, cu două caturi, pă
locul ce moştenesc numit al Câmpineanului, după Podul Mogoşoaiei,
unde a fost cafe¬nea, ce-l am de moştenire de la răposat frate-miu
doftorul Ioan Sera¬fim", cum specifica în actul dotal părintele
ei.
Villacrosse avea drept avere doar renumele de "arhitecton" şef al
Capitalei. Ridicase în 1842 întâia primărie a Capitalei - Sfatul
Orăşenesc - dispărută în incendiul din 23 martie 1847 şi luptase în
1836, alături de predece¬sorul său Hariton, pentru înălţarea
Teatrului Naţional "pe locul Câmpineanului", deci în favoarea
viitorului socru. În 1840 chiar întocmise un proiect apreciat de
Vodă Bibescu, dar respins de ruşi din motivele arătate mai-sus.
Referitor la acest proiect, regretatul Mihai Ispir observa:
"Planşele întocmite de Villacrosse conţin multe stângăcii, dar
con¬cepţia sa (în comparaţie cu a lui Iacob Melic, n.n.) apare mai
rea¬listă, mai suplă, mai bine acomodată posibilităţilor mediului
ale cărui aşteptări era chemat să le îndeplinească". Aşadar, în
anul căsătoriei cu fiica dragomanului, Xavier Villacrosse era "o
persona¬litate marcantă" a Bucureştilor şi un om de încredere al
socrului său. Renumele său va atrage spre Hanul Câmpineanului
(devenit în timpul epidemiei de holeră din 1848 Hanul Villacrosse)
o clientelă subţire.
Prăvălia menţionată în actul dotal fusese închiriată tipografului
şi litografului Friedrich Walbaum, care, în scurtă vreme, va deveni
"tipograful Curţii". În acelaşi han, dar în partea dinspre Hanul
Castrişoaiei (existent şi astăzi), anticarul M. Boitiţi ocupa în
anul 1846 o prăvălie, cum rezultă din acest anunţ: "M.Boitiţi are
cinstea de a da în cunoştinţa înaltei nobilimi şi cinstitului
public că a adus felurimi de giuvaericale şi lucruri de aur de la
Viena şi Paris pentru cava¬leri şi dame, precum şi feluri de
obiecte de rococo şi, fiindcă nu va zăbovi aci multă vreme, are
cinstea a se recomanda la prăvălia sa ce este pe Podul Mogoşoaiei,
în casele domnului Macca, împotriva de casele lui Baron
Meitani".
În 1849 trage la han doctorul Fabini, un om de suflet, care
specifica în anunţul său că "Săracii, în orice zi, vor găsi
ajutorinţe până la 5 ceasuri după prânz la locuinţa sa, fără
plată". În iulie 1852 un oaspete ilustru a onorat cu prezenţa sa
Hanul Câmpineanu-Villacrosse: Leon Lalanne, inginerul francez adus
cu multă cheltuială de "luminaţii boieri" pentru a introduce în
Ţara Românească Sistemul Metric zecimal.
Era epoca în care hanul de lux se transforma în hotel, operaţie
extrem de costisitoare, după cum reiese din docu¬mente. Când nu au
mai ajuns banii împrumutaţi de la zarafi, Villacrosse s-a asociat
cu un anticar slovac, I. Wilczek, care a reuşit în 1854 să preia
hotelul, pe care l-a rebotezat Stadt Pesth. Un an mai târziu,
arhitectul murea sărac şi de "inimă rea" în casa sa din dosul
Grădinii Cişmigiu, astăzi colţul răsăritean făcut de strada Spiru
Haret cu strada Ştirbei Vodă. În locul binemeritatului necrolog,
gazetele au publicat doar această înştiinţare sinistră:
"Generalicescul Consulat al Franţei pofteşte pe creditorii
răposatului Czavier Vilagros, fostul arhitect al statului, de a se
arăta la acest consulat cu documentele lor de creanţă, spre a face
cuviincioasa punere la cale pentru despăgubirea lor"...
Din fericire, viaţa a mers înainte. Wilczek, inspirat, a construit
în cafeneaua hotelului o scenă, pe care se produceau seară de seară
dansatoare de can-can şi cupletiste. În plus, în fiecare sâmbătă
aveau loc vestitele "baluri de societate", organizate într-o sală
lungă şi joasă, amenajată aproximativ la întretăierea celor două
pasaje (Macca şi Villacrosse). Iată o amuzantă descriere datorată
lui N.T. Orăşanu: "În fundul hanului lui Vilacros, la Stadt Pesth,
sunt balu¬rile lui Vilcek. Cele mai frumoase, cele mai vesele sunt
cele care au loc o dată pe săptămână sub numele de '0 du lieber
Augustin'. Aici se îngrămădesc junele modiste, venite să uite
întristata viaţă de toate zilele, aici negustorii înstăriţi de pe
Podul Mogoşoaiei, aici junii care, după moda pariziană, preferă
amorurile cusătoreselor de tot felul şi pierd ziua trecând în birje
pe la magazinele unde micile grizete cu părul bălai (majoritatea
harghitene, n.n.) cos la bonete, pălării, rochii sau fac flori,
vând panglici, mănuşi etc. Ici vezi o damicelă simţibilă care
primeşte amorul propus de un june cu condiţia de a nu o vedea decât
o oră pe zi şi de a nu o controla de întrebuinţarea celuilalt
timp... Înspre zi s-a dansat can-canul sub numele modest de horă şi
l-au dansat mai ales pompierii, mai abitir ca la Mabile sau
Closerie des Lilas".
Distracţiile au durat vreo trei decenii, foarte profitabile pentru
Wilczek şi urmaşii lui. Cum rezultă din presa vremii, între anii
1882-1887 s-au întreprins lucrări de anvergură conform planurilor
arhitectului Felix Xenopol, fratele marelui istoric şi cu studii de
specialitate la Berlin. Hotelului, care avusese până atunci nouă
camere, i s-a dublat capacitatea. Mărginite de fostele hanuri
Castrişoaiei şi Filipescu, ce a devenit între timp Palatul Dacia,
s-au construit pasajele Villacrosse şi Macca în formă de potcoavă,
cu o ieşire în ac¬tuala stradă Carada, numită Pasajul Băncii.
Asemănarea cu "pasajele" din Paris şi din Milano este izbitoare,
diferă numai proporţiile, impactul comercial fiind la fel de
puternic. Numărul mare de prăvălii, majoritatea cafenele şi
magazine de bijuterii, a făcut din aceste locuri, mai ales după
acoperirea lor cu sticlă, prin 1891, când a avut loc inaugurarea
oficială, o veritabilă, însă costisitoare, inimă a Bucureş¬tilor.
Undeva, la etaj, a funcţionat chiar şi un templu masonic, vizitat
în anul 1886 de regele Oskar al II-lea în calitatea sa de Mare
Maestru al Marii Loji suedeze. Uşa Templului, precum şi decoraţiile
simbolice, mai există…
Noul secol XX va aduce şi noi proprie¬tari ai pasajelor: Maican,
Bolintineanu, Gorjan, Ioanide, Creditul Iaşi, Bursa, care şi-a avut
la Villacrosse primul sediu din Capitală etc. După 1950, în
bătrânele prăvălii din Pasajul Bijuteria, cum s-au numit în anii
ruso-comunişti pasajele înfrăţite, au fost expuse lucruri de
Consignaţie, cam până în anul 1979, când întregul complex a fost
supus renovării.
De câţiva ani, trecutul - evident, "în haine noi" - încearcă să
reînvie gloria de altădată. În loc de încheiere o remarcă: pasajul
(folosesc singularul pentru plural) s-ar cuveni să fie reparat şi
reacoperit cu sticlă, plouă şi ninge în el ca "afară". Iar Blocul
Rosenthal, impunătorul edificiu ridicat după planurile arhitectului
Radu Dudescu, face din intrarea în Pasajul Macca o intrare în
infern.
În imagini: 1. Intrarea în Pasajul Vilacrosse; 2. Ion Câmpineanu;
3. Blocul Rosenthal - Casa de Pensii a BNR; 4. Generalul Pavel
Dimitrievici Kiseleff; 5. Palatul Dacia şi Hotelul Stadt Pesth
EMANUEL BADESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar în cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Licenţiat în istorie la Universitatea Bucureşti, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele "Formula AS", "Lumea Magazin", "Magazin Istoric" şi la "Ziarul de Duminică". A publicat 1 Decembrie 1918 Alba Iulia - Bucureşti şi Imnurile naţionale la români. Este şi coautor al volumelor Scurtă istorie a regalităţii în România, Nicolae Ionescu. Bucureştii de altădată, De la Vatican la Ierusalim, Conspiraţia securităţii, Bucureştii în imagini în vremea lui Carol I (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).