Scriitorul tineretului
Supleantul* e cea mai dificilă carte din bibliografia lui Petru Popescu: dar nu pentru cititori (imediat captaţi de scriitura alertă şi directă), ci pentru autorul însuşi, care a tot amînat să o scrie, cumva timorat de subiectul său atît de sensibil.
Pînă şi pentru impetuosul şi extrem de pragmaticul prozator, a
fost greu să transforme acest subiect de consistentă bîrfă
dîmboviţeană (relaţia lui cu Zoia Ceauşescu) într-o temă trasă din
viaţă în literatură, căreia să-i dea un profil epic, păstrîndu-i
totodată conturul documentar. În plus, această legătură ce a
alimentat invidii ale mai bătrînilor oportunişti şi legende urbane
ale generaţiei următoare a schimbat vrînd-nevrînd imaginea publică
a unui scriitor obligat să opteze între ipostaza de erou victimizat
(nonconformist, liberal, strîns în chingile dure ale regimului) şi
cea de ins privilegiat, cu acces direct la budoarul Puterii.
La treizeci şi cinci de ani de la consumarea idilei (sau ce o fi
fost), Petru Popescu îndrăzneşte să abordeze delicatul episod din
viaţa şi cariera sa. Şi o face nu printr-un interviu în care să
vorbească deschis şi amănunţit despre această pagină din trecut, ci
tot cu armele şi mijloacele scriitorului, cu minciunile lui
"sincere", cu modalităţile multiple şi flexibile ale romanului.
Supleantul este un roman, dar unul cu personaje şi situaţii reale.
Pe de altă parte, personajele şi situaţiile din carte sînt reale,
dar nu într-un mod strict şi într-o compoziţie omogenă. Ele se văd
ficţionalizate pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, astfel
încît, la sfîrşit, lectorul va şti mai mult despre felul în care
vorbea Nicolae Ceauşescu şi cel în care se comporta Tovarăşa lui,
decît despre relaţia propriu-zisă dintre "fiica puterii" şi
"scriitorul tineretului".
Acest efect de înceţoşare a unui cuplu urmărit pe întreg parcursul
cărţii e în sine remarcabil. Petru Popescu stîrneşte din nou
curiozitatea publicului pentru istoria lui, veche, cu Zoia; şi,
actualizînd-o într-o astfel de formă-amfibie, o face să se
estompeze pe măsură ce o rulează. Există aici un coeficient de
pudoare (între timp, femeia decăzută după Revoluţie din statutul ei
a murit), dar şi unul de jenă personală. Trebuie, chiar, să n-ai
deloc sentimente pentru a face din fosta iubită un personaj
malefic, care ţi-a prins inocenţa în pînzele-i de păianjen. La data
întîlnirii lor (începutul anilor '70), Zoia Ceauşescu era prea
tînără şi normală pentru a fi o fiară, iar Petru Popescu era
suficient de priceput în a suci minţile cititorilor, ca şi pe ale
femeilor, pentru a mai fi luat drept o privighetoare...
Foarte interesantă mi se pare, de aceea, bipartiţia
autorului-personaj în registrele sensibil diferite ale
Supleantului. Vocea lui se aude fals, strident, în aproape toate
minidiscursurile şi pseudoanalizele pe care le montează în carte;
şi bine înscrisă în registrul autenticităţii sau al
verosimilităţii, atunci cînd Petru Popescu se uită ca Autor
narcisist şi procedează la "simpla" realizare a cadrelor lui
cinematografice. Romanul începe şi sfîrşeşte foarte rău, pe această
voce "din cap" a prozatorului, care ţine să ne explice cum trebuie
să-i citim noua proză şi cum să-i înţelegem filozofia. Invitaţia
făcută cititorului retractil, sperios, m-a făcut mai întîi să rîd,
după care am avut un recul de îngrijorare. Nu cumva Petru Popescu
nu mai ştie să scrie în româneşte? "Veniţi. Veniţi. Intraţi.
Intraţi în cuvintele mele. E loc. Spaţiul dinăuntrul lor, din toate
cuvintele împreună şi din fiecare cuvînt în parte e plin de
adîncime. Nu mă credeţi? Uitaţi-vă la cuvinte: au deschideri, au
orificii. Puneţi ochiul la fanta cuvîntului, ca la vizeta uşii.
Priviţi înăuntru: e spaţiu, unul viu şi plin de mişcare. Vi se par
neîncăpătoare cuvintele?" (p. 10). Acestea, da... Scrisoarea către
Zoia, din finalul epistolar al cărţii, are formulări şi mai
nefericite: "Querida Zoia, compañerita, eu vreau să scriu, scrisul
mi-e limba, scrisul mi-e ţară. Enormitatea spaţiului e chezăşia
faptului că voi continua să scriu: lumea e atît de nesfîrşită, am
atîta spaţiu de cucerit! Şi am să-ţi fac o mărturisire: în România,
spaţiul meu de viaţă era numai scrisul - am încercat cît am putut
să-l lărgesc, şi totuşi să-mi păstrez ignoranţa şi inocenţa. Cum aş
putea scrie fără inocenţă şi fără imaginaţie acel copilăros vis şi
dor al spaţiului?" (p. 254). "Cutezătorii" reloaded.
La acest capitol, al unei rizibile inadecvări, se listează
majoritatea consideraţiilor auctoriale legate de "dacismul" lui
Nicolae Ceauşescu, "golgota româncelor" ori "seminţia românilor
tineri", legată de glie pe "moşia lui piticu'". În sertarul cel mai
de jos al Supleantului va intra şi capătul de acţiune din roman,
conspiraţionist-senzaţionalist într-un mod aproape ordinar.
Refuzînd avansurile diavoleşti ale tovarăşului Anton, membru într-o
reţea ce conduce lumea şi de care Ceauşescu nu prea ştie, Petru îl
loveşte în bărbie cu o maşină de scris marca Olivetti, primită
cadou de la Zoia, după care fuge în ciorapi precum John
McClane-Willis şi taie hăţişul spre rîul peruan Apurimac, trecînd
poduri de liane ca John Rambo-Stallone.
Nu neadevărul faptic deranjează în primă şi ultimă instanţă aici
(în realitatea prozaică, Petru Popescu s-a întors bine mersi acasă,
în România Socialistă, din turul sud-american făcut în 1973 cu
suita lui Ceauşescu), dar prostul-gust al scenelor virile, brodate
pe fantasma unui eroism hollywoodian de care escu al nostru nu s-a
învrednicit. Şi mai sînt neadevăruri "punctuale" şi carenţe de
construcţie ale cărţii. În primii ani ai deceniului opt, scriitorul
tineretului avea mai multe cărţi publicate decît cele două romane
curajoase menţionate în mod repetat de către autorul-protagonist.
Cît priveşte penuria alimentară şi mizeria generalizată invocate în
cartea de faţă, ca motiv de fugă în Vest, acestea au venit mai
tîrziu, în anii '80: Petru Popescu nu se poate servi de ele decît
prin anacronism.
Şi totuşi, în pofida acestor hibe artistice şi retorisme
atitudinale, Supleantul e un roman pe alocuri foarte bun, făcut -
ca toate celelalte proze ale scriitorului româno-american - să
placă. Dacă excludem finalul (evident lipit) cu ispitirea lui Petru
şi fuga lui spre jungla libertăţii, întreaga călătorie tovărăşească
prin ţări socialiste ori capitaliste ale Americii de Sud este
excelent narată. Autorul care şi-o reaminteşte cu tot cu personajul
de douăzeci şi opt de ani care era pe atunci ştie s-o taie şi s-o
expună în secvenţe ingenios alternate, prin ritmul diferit al
traversării acţiunii şi prin perspectivele celor implicaţi în
turneul comun.
Perechea conducătoare e centrul tare şi rezistent al acestor
tablouri vivante, care se schimbă rapid, în funcţie de comenzile şi
capriciile lor. Nicolae şi Elena Ceauşescu sînt cele mai puternice,
la propriu şi la figurat, personaje ale romanului - şi această
performanţă a autorului merită o subliniere. Ca un prozator
veritabil, Petru Popescu se desprinde de clişeele, prejudecăţile şi
"post-judecăţile" noastre, de propria aversiune faţă de aceste două
figuri istorice, pentru a le prinde componenta tipologică
distinctă, după ce a avut posibilitatea de a le observa
îndeaproape. Cu figura "îngrăşată" de plăcere la fiecare laudă
deşănţată şi la recunoaşterile excepţionalelor lui merite, cu faţa
şi forţa "îmbufnată" cu care primeşte explicaţiile unui supleant de
care s-a amorezat Zoia lui, cu "burzuluiala" curioasă ce
electrizează spaţiul întîlnirilor la vîrf şi îi tensionează pe
toţi, cu exploziile de furie combinate cu o perfectă stăpînire de
sine, tovarăşul prim, Şefu', el (mereu cu italice), Supremul, se
impune dictatorial şi în romanul lui Petru Popescu, nu numai în
lumea pe care autorul a lăsat-o în urmă. Dar viaţa şi ficţiunea se
bifurcă încă o dată. Dacă în realitate Elena Ceauşescu a echivalat
cu Cabinetul 2, în Supleantul se produce o rocadă. Personajul
realmente memorabil al întregii afaceri (non)ficţionale e Tovarăşa.
Fiecare apariţie a sa e izbitoare, deşi prozatorul fixează de la
bun început prototipul cărnos şi osos, mahalagesc şi ţărănesc, al
acestei bestii care-şi bestializează consortul. Dictatorul mărunţel
de statură apare adesea neliniştit şi febril, hiperactiv şi
bîlbîit, "apucat". În schimb, perechea lui, şi atunci cînd ţipă de
îngheaţă miliţianul în gheretă, are un calm înfiorător, emanînd o
putere fără limite şi o răutate aidoma. Să vedem cîteva
fotograme:
"Deodată, parcă îmi ia foc privirea: a intrat în cîmpul meu vizual
tovarăşa Elena, într-o rochie din lamé şi cu o poşetă tot din lamé
oglindind candelabrele. Poartă şi ea barete peste umerii dezveliţi,
dar acestea sînt mult mai late, şi umerii mult mai cărnoşi... Domul
părului tovarăşei e extrem de înalt... poartă pe cap un fel de
bijuterie diademată, despre care parcă am auzit că i s-a făcut
cadou într-o vizită în Iran... - Vă distraţi? întreabă tovarăşa
Elena spre noi doi. Totul e mare în ea, doar ochii îi sînt mici şi
plini de rapiditate. Îmi zîmbeşte ca o mătuşă examinînd bărbaţii
tineri la o horă." (pp. 152-153); "Cînd tovarăşa e mulţumită de
performanţa lui tovarăşu', îl aprobă uscat şi succint: «Bine, te-ai
impus.» Cînd nu e mulţumită, mîrîie: «Nu te-ai impus!»" (p. 168);
"sînt foarte ţinători de minte, mai cu seamă ea: o întîrziere, a
unui avion ori a unui chelner, o face să spumege şi se uită la
respectivii, chelner ori preşedinte de companie aeriană, parc-ar
face în minte o crestătură pe un par: la trei crestături, eşti
demis! (...) Cînd e extrem de pornită, ea îl biciuie pe el cu o
frază nimicitoare: «Te-ai lăsat călcat în picioare!» Şi el, el
termină pe cineva, cinci minute mai tîrziu. Are de unde." (p.
169).
Şi securistul Coman, "hindusul", e o figură interesantă în acest
roman erotic şi retoric, ideologic la modul primitiv ceauşist şi
care dă palpitaţii ca un thriller fără sînge (sugînd sîngele
figuranţilor, prin teroarea de sus în jos). Dincolo însă de
calităţile şi defectele romanului, aflate la paritate, se plasează
calitatea experienţei care l-a generat. Autorul-personaj s-a putut
uita cu atenţie la o Gorgonă autohtonă, seducîndu-i fiica,
linguşindu-i soţul, părînd în acelaşi timp un tovarăş de încredere
şi un spirit rebel, fugind apoi în lume, scriind acum o carte;
modificînd, altfel spus, mitologia.
*) Petru Popescu, Supleantul, Editura Curtea Veche/ Jurnalul,
Bucureşti, 2009, 256 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti şi consilier editorial la Editura Polirom. A ţinut cronica literară în Adevărul literar şi artistic (1997-2005), apoi în Romånia literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureştiul cultural, Caiete critice, precum şi la ziarele Evenimentul zilei şi Adevărul. Are o rubrică la Radio Romånia Cultural şi una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universităţii Bucureşti, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romåniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia şi Premiul "Titu Maiorescu" al Academiei Romåne); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Romån. Dialoguri pe hårtie; Bucureşti Far West. Secvenţe de literatură romånă; Un om din Est (Premiul pentru Critică şi Istorie Literară al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvenţe de literatură romånă.