Andronikos Falangas: „Proiectarea lui Vlad Ţepeş ca un monstru sângeros, pentru promovarea unor interese comerciale, este inadmisibilă”
Andronikos Falangas este un istoric grec specializat în istoria postbizantină şi în relaţiile greco-române. Născut la Atena, a studiat istoria la universităţile din Bucureşti, Salonic şi Paris I (Panthéon-Sorbonne). Doctor în istorie (1992) la Universitatea Paris I, cu teza Les Grecs à la lumière des vieilles sources narratives roumaines (XIVe-XVIe siècles). Numit, în 1993, membru extern al Institutului de Istorie «A.D. Xenopol» din Iaşi, din 2006 face parte din colegiul de redacţie al publicaţiei «Studii şi Materiale de Istorie Medie», anuar al Institutului de Istorie «Nicolae Iorga» din Bucureşti. A predat la mai multe universităţi şi la alte instituţii academice din Franţa, România, Cipru, Grecia, Israel şi SUA. În prezent trăieşte la Chicago. Autor al lucrărilor Jacques Vassilikos-Despote (Despot Vodă). Un Grec, voïévode de Moldavie şi Présences grecques dans les Pays roumains (XIVe-XVIe siècles). Le témoignage des sources narratives roumaines, publicate în 2009 la Editura Omonia din Bucureşti.
- Domnule profesor, la jumătatea anului trecut v-au apărut în
România două lucrări prezentate în «Ziarul de Duminică» sub titlul
«Un panteon al grecilor în România». Prima este dedicată celui
dintâi domn grec de pe tronul Moldovei. Ce aduce nou monografia
dumneavoastră despre Despot Vodă? A doua lucrare apărută în România
reprezintă o cercetare exhaustivă a cronicilor româneşti
referitoare la prezenţa grecilor în Ţările Române de-a lungul
secolelor XIV-XVI. Aţi putea să refaceţi, pentru cititorul român,
istoricul ei?
- Cercetarea sistematică a cronicilor româneşti referitoare la
greci a fost o idee veche, aparţinând dascălului meu de la Paris
Petre Năsturel. Însă nici domnia-sa, nici eu nu ne-am imaginat
amploarea unei asemenea întreprinderi. De la bun început, sub ochii
mei s-a dezvăluit o lume întreagă. Pe zi ce trecea persoane noi,
fiecare cu un farmec deosebit, se adăugau la catalogul lung al
clericilor şi mirenilor de origine elenă care şi-au legat soarta de
pământul românesc: sfinţi, patriarhi, călugări, demnitari, soldaţi,
neguţători. Am considerat că studiul acestor personaje era mai mult
decât un bun subiect pentru o teză de doctorat, anume o datorie
pentru un grec care îşi respectă trecutul. În acelaşi timp, am fost
fermecat de stilul şi limba cronicarilor români. Aşadar, citirea
textelor acestor vechi povestitori a devenit treptat o adevărată
pasiune. Lungii ani dedicaţi cercetării lor au marcat desăvârşirea
mea ca istoric şi, totodată, m-au făcut părtaş la cultura
românească şi iubitor înflăcărat al ei. În ce-l priveşte acum pe
Despot-Vodă, el a meritat o atenţie specială. Aventurier şi savant,
reprezentant al lumii postbizantine şi adept al Reformei, apare ca
o personalitate complexă ce nu se poate compara cu nici un alt grec
care a trăit în Ţările Române. Pe de altă parte, tumultuoasa sa
domnie în Moldova este prezentată cu ură ori simpatie de către o
mulţime de izvoare care, prin contradicţiile lor, întunecă imaginea
adevărată a primului domn grec. Sistematizarea acestui material
uriaş şi studiul lui aprofundat a dat naştere monografiei despre
Despot. Tratarea exhaustivă şi critică a fenomenului Despot
consider că reprezintă noutatea acestei cărţi. În plus, o serie de
concluzii scot la iveală unele constatări noi, ca, de pildă,
apariţia unui protonaţionalism grec exprimat, sute de ani înainte
de mişcarea eteristă, de către Despot-Vodă şi alţi membri ai
diasporei postbizantine.
- Doctoratul de la Paris v-a prilejuit cunoaşterea lumii
ştiinţifice franceze, în rândul căreia aţi întâlnit şi specialişti
români. Ce amintiri vă leagă de anii petrecuţi acolo?
- Anii petrecuţi în Franţa, la Paris, sunt legaţi de ucenicia mea
lângă Profesorul Petre Năsturel, o personalitate de seamă a
diasporei româneşti. L-am cunoscut la puţin timp după sosirea mea
la Paris şi această întâlnire mi-a pecetluit soarta ca istoric.
Timp de şapte ani, mi-a condus îndeaproape elaborarea tezei de
doctorat, punându-mi la dispoziţie materialul bogat al bibliotecii
sale. Atât dânsul, cât răposata sa soţie, Tamara, mi-au arătat
constant un interes de-a dreptul părintesc şi apartamentul lor de
lângă Paris a devenit pentru mine un liman prielnic oricând mă
simţeam copleşit de dificultăţile vieţii pariziene. Lunga
colaborare cu Profesorul Năsturel mi-a oferit prilejul de a
cunoaşte de aproape şi alţi emigranţi, savanţi de renume
internaţional şi, pe lângă dânşii, unii specialişti români care
veneau din ţară, chiar înainte de răsturnarea regimului comunist.
Însă amintirile mele din Franţa nu se leagă exclusiv de
intelectualii români, ci de emigranţi mai puţin renumiţi care,
imediat după Revoluţie, au dorit să aibă o viaţă mai bună în
Occident. Încrederea şi prietenia lor m-a onorat şi mă gândesc
adesea la ei. Doctoratul la Paris m-a pus, în mod inevitabil, în
contact cu frământările care au condiţionat viaţa intelectuală şi
politică din Franţa anilor 80 şi 90. Aş fi putut oare rămâne
indiferent la efervescenţa culturală care se desfăşura cu atâta
avânt sub ochii mei? Însă influenţa Profesorului Năsturel a fost
cea determinantă pentru formarea mea în calitate de cercetător,
profesor şi gânditor. Această influenţă mi-a deschis calea spre o
percepere adâncă a procesului istoric prin cercetarea exhaustivă a
izvoarelor şi m-a învăţat să nu mă las amăgit de farmecul unor
interpretări generale promovate în Occident, dar puţin valabile
pentru realitatea istorică din Sud-Estul european.
- Sunteţi un împătimit cercetător al relaţiilor greco-române.
Deşi bibliografia domeniului este impresionantă, rămân încă
numeroase aspecte care aşteaptă să fie elucidate. Care ar fi, în
opinia dumneavoastră, astăzi, priorităţile domeniului?
- Aveţi dreptate, bibliografia domeniului este impresionantă şi se
îmbogăţeste mereu. De altfel, specialiştii care se ocupă de acest
domeniu sunt nu numai productivi, ci şi serioşi. În plus, o
generaţie de tineri istorici în România, Grecia şi Franţa aduce o
viziune proaspătă asupra multiplelor aspecte ale relaţiilor
greco-române. Însă nici ei, nici dascălii lor nu s-au îndeletnicit
cu studiul ultimului val de greci de pe pământul românesc. Şi, în
opinia mea, acest din urmă val aşteaptă să fie elucidat. Este vorba
de acei greci, bărbaţi şi femei, care, atraşi de ideologia
comunistă, au participat la războiul civil ce a devastat Grecia în
anii 1947-49 şi care, după nimicirea forţelor comuniste, au găsit
refugiu în România. Condiţiile venirii lor într-o perioadă extrem
de grea pentru Grecia, integrarea lor în mediul românesc, modul lor
de organizare şi opţiunile lor educative, raporturile cu
autorităţile comuniste din România, Uniunea Sovietică şi alte ţări,
conflictele politico-ideologice din sânul comunităţii lor sunt
subiecte care merită interesul istoricului, mai ales că se găsesc
încă supravieţuitori care ne pot oferi mărturia lor orală.
- Din 2008 predaţi istoria Bizanţului la Columbia College din
Chicago. Cât de cunoscută este istoria României acolo? Dar istoria
Greciei moderne? Ce ar trebui să întreprindă cele două ţări pentru
mai buna cunoaştere a istoriei şi civilizaţiei lor în afara
hotarelor?
- Îmi este teamă că, în ce priveşte cunoaşterea trecutului românesc
de către majoritatea studenţilor, aceasta se limitează la persoana
lui Vlad Ţepeş, aşa cum este ea deformată de Bram Stocker. Destui
studenţi au însă o imagine mult mai bogată despre trecutul Greciei,
ceea ce nu este de mirare. Civilizaţia Greciei antice şi-a pus
pecetea pe cultura, ideologia politică, arta şi arhitectura
americană şi îşi exercită farmecul până în zilele noastre. Pe de
altă parte, Chicago-ul adăposteşte o veche şi prosperă comunitate
grecească activă în toate domeniile vieţii locale. Această
comunitate a ştiut să-şi manifeste prezenţa şi să-şi promoveze
istoria şi valorile. Mândria pentru ţara de baştină, atât de
caracteristică pentru diaspora greacă din America, a contribuit
mult la cunoaşterea elenismului modern de către cetăţenii din
Chicago. Să nu uităm şi faptul că Grecia este o destinaţie
turistică, atrăgând în fiecare vară mulţi turişti americani. Pe
plan academic, în ciuda crizei care afectează ştiinţele umaniste,
literatura şi filozofia lumii elene au un loc de seamă în programul
mai multor instituţii academice americane şi, într-o oarecare
măsură, sunt prezente şi patristica şi arta din epoca Bizanţului.
Pe de altă parte, nu lipsesc acei donatori greci care sprijină
mărinimos un număr de catedre de studii neoelene care promovează în
SUA şi Canada cultura contemporană a elenismului. Această
efervescenţă de peste Atlantic ar putea fi emulată de către români.
Trecutul românesc merită în America o prezentare mai largă şi
obiectivă, detaşată de clişee negative. De pildă, proiectarea lui
Vlad Ţepeş ca un monstru sângeros de către românii înşişi pentru
promovarea unor interese comerciale este inadmisibilă. Mă revolt de
câte ori intru prin magazine şi văd o sticlă de vin românesc, bun
de-altfel, cu o etichetă care poartă un nume ridicol şi jignitor ca
"Lacrima vampirului" etc. Cred că promovarea patrimoniului cultural
de către o ţară necesită nu numai planificare şi fonduri, ci şi
mândrie şi respect de sine.
- Cunoaşteţi România înainte de 1989 - v-aţi făcut studiile la
Universitatea din Bucureşti -, iar după 1990 aţi revenit des cu
diverse prilejuri. Cum vedeţi România ultimelor două decenii?
- Multe lucruri s-au schimbat. Bucureştii au devenit o metropolă
modernă, cu clădiri înalte, bănci străine, firme internaţionale,
cafenele luxoase, ambuteiaje nesfârşite. Societatea românească pare
mai deschisă. Instituţii culturale străine, manifestări de caracter
internaţional şi programe promovate de Uniunea Europeană sunt o
realitate vizibilă în mediile urbane din România. De asemenea, se
observă o efervescenţă economică cu participarea mai multor bănci
şi întreprinderi străine. După o izolare de mai multe decenii,
românul se integrează din ce în ce mai mult în lumea europeană şi
totodată îşi demistifică realitatea. Pentru mulţi români,
prosperitatea societăţii occidentale rămâne încă un vis îndepărtat
şi dificultăţile vieţii cotidiene generează uneori un pesimism greu
de ascuns. Această stare de spirit combinată cu vechea mentalitate
din timpul lui Ceauşescu generează uneori exacerbarea unui
naţionalism depăşit şi idealizări nejustificate pentru trecutul
comunist. Din fericire, există o nouă generaţie bine educată şi
deschisă la minte, capabilă să ducă la bun sfârşit integrarea
europeană. Doar să rămână în ţară!
- Aţi putea, în încheiere, să ne împărtăşiţi câteva dintre
proiectele dumneavoastră de cercetare? Aveţi în vedere colaborarea
cu instituţii din România?
- Spaţiul românesc îmi rămâne mereu sursă de inspiraţie. În
momentul de faţă sunt preocupat de mişcările religioase în
Transilvania secolului al XVI-lea, fiind atras în mod deosebit de
personalitatea lui Iacob Paleolog, un umanist grec care a jucat un
rol de seamă în cristalizarea doctrinei unitarianismului dincolo de
Carpaţi. Interesul meu pentru acest personaj este incitat de lunga
mea îndeletnicire cu Despot-Vodă - a fost şi el grec, cărturar şi
personalitate a Reformei -, dar şi de existenţa pe continentul
american a unei biserici unitariene, conştiente de rădăcinile ei
ardeleneşti. Un alt proiect demarat acum câtva timp vizează
identificarea unor trăsături caracteristice ale educaţiei grecilor
din diaspora prin cercetarea paralelă a şcolilor greceşti din
România şi America. Aş dori tare mult ca o serie dintre aceste
cercetări să se desfăşoare în colaborare cu una sau mai multe
instituţii din România. Înainte de a mă deplasa în America, am avut
prilejul unor colaborări fructuoase cu un număr de universităţi şi
institute de cercetare din ţară. România nu era prea departe de
Grecia şi calitatea mea de universitar grec îmi dădea posibilitatea
să încadrez, fie şi parţial, aceste relaţii într-un context
european. Sper că într-un viitor apropiat se va găsi cadrul acela
de colaborare care să-mi permită reînnodarea vechilor legături cu
instituţiile din ţară. În felul acesta aş putea vorbi în America şi
mai tare despre trecutul României şi bogatul ei patrimoniu
cultural.