Opinie Radu Craciun: Politica monetară şi relansarea economică
Trebuie să recunosc că motivaţia scrierii acestui articol a
apărut în urma lecturării articolului "Cursul şi relansarea
economică" scris de d-nul prof. Daniel Dăianu. Acest articol se
alătură unor dezbateri precedente găzduite de ZF în care s-a făcut
vorbire la un moment dat despre măsura în care ar fi fost oportună
o depreciere masivă a leului în anii trecuţi. Referirea care s-a
făcut cu prilejul acelor dezbateri la "utilitatea" pe care ar fi
avut-o o depreciere de până la 12 lei mi se pare mult prea
"năstruşnică" pentru a fi luată în serios şi de aceea mă voi limita
la a spune că în contexul crizei economice şi a crizelor politice
BNR s-a achitat cu profesionalism în ultimii ani de sarcina de
ultim apărător al macrostabilităţii economice.
Dar accentul care se pune în momentul de faţă pe cursul de schimb
mi se pare o ţintă falsă. Pentru că întrebarea pe care trebuie să
ne-o punem este cu totul alta şi anume: Care ar trebui să fie rolul
politicii monetare în relansarea economică? Acesta este şi motivul
pentru care am decis să aleg titlul de mai sus parafrazând titlul
d-lui prof Dăianu.
Cred că se merită să reflectăm serios dacă în contextul în care
peste tot în Europa, şi nu numai, vedem o unire a politicilor
fiscale şi monetare în scopul scoaterii economiilor naţionale din
recesiune, România are şansa unei reveniri doar într-un "picior"
(al politicii fiscale) fără ca şi politica monetară să îşi asume
acest rol. Practic, în ultimii 10 ani, politica monetară a fost
frâna permanentă care a fost folosită pentru reducerea inflaţiei şi
pentru a împiedica o supraîncălzire a economiei. Dobânzile real
pozitive de 3 puncte procentuale au fost norma. A fost un
instrument adecvat fără de care cu siguranţă aterizarea
postcreştere economică ar fi fost mult mai dură. Dar ce sens mai
are ca acum după 2 ani de recesiune şi de prăbuşire a consumului să
rămânem cu piciorul pe frână? Chiar mai există presiuni
inflaţioniste acum? În luna august saltul inflaţiei datorat
creşterii TVA-ului a fost sub aşteptări. Ni s-a spus că aceasta se
datorează faptului că va exista un efect de rundă a doua care se va
manifesta în august. În august inflaţia a fost de 0,23%. Deci
despre ce presiuni inflaţioniste vorbim? Mi-e greu să accept faptul
că nu se face diferenţa între o inflaţie pe partea de ofertă
produsă de o măsură administrativă şi de inflaţia pe partea de
cerere care a justificat într-adevăr politica monetară a ultimilor
ani. Să mai adăugăm şi faptul că politica monetară ar trebui să
ţintească expectaţiile inflaţioniste şi nu inflaţia lunilor
trecute. Deci referirea la inflaţia de sfârşit de an de 7,5% ca
justificare pentru actuala dobândă de politică monetară mi se pare
că nu are justificare, ea fiind rezultatul puseelor inflaţioniste
trecute. Ce s-a întâmplat de fapt în ultimele luni demonstrează
faptul că firmele nu îşi mai pot permite (ca în trecut) să crească
preţurile fără a se teme de impactul asupra vânzărilor deoarece
cererea a fost extrem de sever afectată. Iar şomajul mare şi
constrângerile bugetare limitează şi creşterile salariale. Deci
temerile legate de spirala salarială mi se par, din nou, o
moştenire a trecutului care nu are legătură cu situaţia din
prezent. Şi atunci rigidităţile despre care vorbeşte d-nul prof
Dăianu nu cumva sunt mai degrabă în zona temerilor decât în a
pieţelor? Nu pot să nu remarc faptul că în istoria recentă a
României politica monetară nu şi-a asumat niciodată un rol de
relansare economică (pentru că nu a fost cazul). După 2 ani de
recesiune şi, în sfârşit, o ajustare bugetară semnificativă nu ar
fi timpul oare ca politica monetară să accepte şi această
provocare?
Şi (de abia) acum problema cursului... Sigur, o relaxare a
politicii monetare e posibil să aibă impact şi asupra cursului. Dar
fără a fi un obiectiv în sine, ci doar o consecinţă, poate chiar
benefică dacă anumite anomalii sunt abordate şi nu doar constatate.
Trebuie să spunem aici că mişcările de curs nu au un impact imediat
asupra inflaţiei datorită modificării mult menţionatelor expectaţii
inflaţioniste care se manifestă de fapt cu un decalaj. Impactul
mişcărilor cursului asupra inflaţiei se manifestă cvasiinstantaneu
datorită preţurilor din România denominate în euro. Şi aici revin
cu o întrebare pe care am mai pus-o şi
într-un articol precedent. Cine îşi asumă stabilirea (i)legalităţii
preţurilor denominate în euro din România? Pentru că lipsa de
reglementare a acestei probleme, împreună cu ponderea creditelor în
euro, face ca economia românească să fie prematur şi nenecesar
eurizată luând prizonieră flexibilitatea politicii monetare.
Accentul excesiv care se pune pe curs în momentul de faţă, în dauna
politicii monetare şi a dobânzilor, nu face decât să confirme
acestă situaţie de "captivitate" îngrijorătoare. Aceea în care
politica monetară este obligată să ţintească de fapt cursul de
schimb datorită mecanismului de transmisie a unei eventuale
deprecierii a leului prin intermediul preţurilor din România
denominate în euro.
Însă ceea ce mai trebuie să spunem este că o astfel de politică îi
pedepseşte în primul rând pe cei care au ascultat îndemnurile şi au
luat credit în lei şi îi recompensează pe cei care au credite în
valută (ca şi pe cei care au dat credite în valută). Ceea ce nu va
face decât să ducă la utilizarea în continuare a creditării în
valută şi la menţinerea unui cerc vicios. Sunt decidenţi şi
analişti (inclusiv d-nul prof Dăianu) care pun sub semnul de
întrebare mecanismul de transmitere al unei dobânzi de politică
monetară mai mică. Dar dobânzile interbancare au fost în ultima
perioadă aliniate sau chiar mai mici decât dobânda de politică
monetară. Iar schimbarea legislaţiei în ce priveşte calculul
dobânzilor pentru credite realizează exact o mai clară ancorare a
lor în dobânzile practicate pe piaţa interbancară. Deci mecanismul
de transmitere ar putea fi eficient şi de el ar putea beneficia cei
care au luat credite în lei făcându-le serviciul lor mai uşor.
Chiar şi băncile comerciale ar trebui ca în principiu să fie mai
fericite cu clienţi care iau credit în moneda în care sunt plătiţi.
Dar pentru asta e nevoie ca creditele în lei să fie măcar la fel de
scumpe ca acelea în valută.
În mod clar situaţia nu poate fi judecată în termeni de alb şi
negru. Dar dilema: o politică monetară care să ţintească cursul sau
care să sprijine relansarea economică există. Să credem că ambele
obiective pot fi atinse simultan e o iluzie. Locul în care trebuie
rupt cercul vicios nu e uşor de găsit. Dar întrebarea extrem de
importantă pe care cred că trebuie să ne-o punem este dacă situaţia
economică actuală chiar poate fi abordată cu modelele şi
instrumentele ultimei decade. Ar fi regretabil să ajungem în
situaţia soldatului japonez care află în tranşee cu stupoare şi
neîncrezător că războiul (cu inflaţia)
s-a terminat deja de mult şi că rolul pe care e aşteptat să şi-l
asume acum este unul cu totul nou, de reconstrucţie.
Radu Crăciun este chief investment officer la Eureko
Fond de Pensii