Comunismul în benzi desenate/ de Alex Goldiş
La capitolul "cele mai aşteptate cărţi ale literaturii actuale" trebuie trecut, cu siguranţă, noul roman al lui Ioan Groşan*, promis încă dintr-un "Echinox" de acum trei decenii. Cei care răsuflă uşuraţi la ideea că suspansul a luat sfârşit au, însă, un nou prilej de angoasă, căci galopul cu sufletul la gură printre cele 300 de pagini nu se soldează decât cu amânarea finiş-ului: dezolanta sintagmă "Sfârşitul volumului I" readuce romanul, de nu chiar la startul himeric pe care-l exersează de 30 de ani încoace, măcar la o nouă etapă a incertitudinii.
Dar să lăsăm la o parte frustrările sau speculaţiile. Puţin
contează, la urma urmei, dacă Groşan practică doar o savantă
tehnică a amânării sau chiar urmează să scrie celălalt (celelalte?)
volum/e. După cum inutil e să te-ntrebi cam câte generaţii de
scriitori se vor mai perinda la suprafaţa literaturii române între
noua promisiune şi onorarea ei propriu-zisă. Cert e că avem în
sfârşit pe masă o nouă producţie marca Groşan.
Receptarea de până acum a demonstrat că, atunci când e lăsat să se
dezvolte monstruos de-a lungul câtorva decenii, orizontul de
aşteptare a unei cărţi îi poate obtura cu brio realitatea
propriu-zisă. "Un om din Est" a beneficiat de o critică pe cât de
consistentă, pe atât de emfatică: fie că au elogiat sau au respins
romanul, comentatorii au tins să-l citească foarte de sus,
supralicitându-i programul şi intenţiile. Or, după cum arată ea
deocamdată (perspectiva se va lărgi odată cu continuarea
proiectului), "Un om din Est" se vrea o istorie apocrifă, din unghi
parodic, a comunismului românesc. Astfel încât nu trebuie nici să
ne mire, nici să ne scandalizeze lejeritatea tonului sau livrescul
situaţiilor. În nişte gaguri narative montate inteligent şi bine
însiropate umoristic, Ioan Groşan pune sub reflector destinul a
patru tineri bântuiţi de spectrul ratării. Momentul însuşi ameninţă
să devină simbolic (tot în eventualele continuări), întrucât
acţiunea se petrece cu câteva luni înaintea Revoluţiei din
1989.
Deocamdată, însă, România anilor 80 reconstituită prin lentila
Groşan e tărâmul aproape idilic al micilor escrocherii de salon şi
al erotismului fără limite. Toate, împachetate într-o imagistică de
benzi desenate. Perioada cea mai gri a comunismului, finalul anilor
80, apare, în roman, ca o lume extrem de vie şi de colorată. La
propriu, nu doar la figurat. Căci, prin cantitatea considerabilă de
comparaţii, metafore şi trimiteri livreşti - plasate, desigur, sub
semnul ironiei -, scriitorul plasticizează, cum nimeni n-a făcut-o
până acum, cotidianul comunist.
Nu doar culorile care ameninţă să-şi depăşească strident conturul
dau impresia de cartoon (când intră în apartamentul repartizat de
la Centru, un personaj "aprinde lumina stârnind reflexe roşietice
pe frumosul linoleum de culoarea plămânilor de porc"), ci şi
dinamica bizară a obiectelor. Un animism de substanţă, contrapus
parodic răcelii mortuare din ultimii ani ai totalitarismului,
traversează imaginarul "Omului din Est", topind graniţele dintre
verosimil şi supranatural. Lumea comunistă respiră tumultuos prin
toţi porii, se frământă, pulsează enigmatic. Profesorului de
biologie din orăşelul Aşgnitaţ, obsedat brusc de intrarea în
Partid, îi vorbesc atât exponatele din laborator sau frigiderul
Fram ("deschise uşa frigiderului şi imediat bătrânul Fram începu să
toarcă zgomotos, cu conştiinciozitate, ca un motan adormit ce
recunoaşte mâna stăpânului"), cât şi - în momentele de graţie când
Grigore Samsaru face o faptă bună în contul Partidului -
omniprezentul tablou al lui Ceauşescu: "Era o dispoziţie recentă,
de sus, să nu se mai adreseze elevii profesorilor cu «domnule», o
rămăşiţă de formulă burgheză, ci, mai democratic, mai sănătos, cu
«tovarăşe». De pe peretele din faţă, încadrat de steaguri, chipul
mare, calm-surâzător al Tovarăşului, păru să-l aprobe tacit". Nu
mai insist, majoritatea cronicarilor au semnalat savurosul pasaj în
care, în mintea tânărului biolog, celula de Partid dobândeşte
proporţiile geometrice ale organizării naturale în regnuri şi
specii. Trebuie remarcată, în schimb, ca o trăsătură originală,
tratarea politicului fără nostalgie, dar şi fără resentimente:
ironia lui Groşan e atât de luxuriant-molipsitoare, încât ea devine
imposibil de disociat de buna-dispoziţie însăşi.
Energiile secrete ale acestei lumi - iată morala de substrat a
cărţii - stau în erotismul ei generalizat. Dacă există o patrie a
concupiscenţei absolute sau un regim mai favorabil acuplărilor
celor mai fabuloase, aceasta e, cu siguranţă, România sub ceauşism.
Dincolo de meseriile şi de ocupaţiile de zi cu zi, singura
"vocaţie" adevărată a lui Nelu Cucerzan (zis şi Sanepidu), Iuliu
Borna, Willy Schuster, dar şi a tovarăşei Szekely, secretara de
Partid, sau Şari-neni, proprietara văduvă, e practicarea asiduă a
amorului. Un ciudat pansexualism apropie destinele acestor
personaje, depăşind toate graniţele posibile: de vârstă, de etnie
şi de clasă socială. Nu cred că există unghi din care Ioan Groşan
să nu exploateze, cu multă imaginaţie şi umor caricatural,
capriciile erotice ale protagoniştilor. Motivaţiile, cadrele,
situaţiile şi, nu în ultimul rând, poziţiile alcătuiesc un show
inegalabil care ocoleşte pornografia pentru a pluti în pură
butaforie. Întregul efect umoristic al romanului se hrăneşte din
faptul că aceşti oameni simpli şi puerili îşi transportă în pat
toate obsesiile de zi cu zi: tânărul pădurar Willy identifică un
ritual de vânătoare în gemetele languroase, "evocând grohăiturile
unei femele de mistreţ rănite de moarte" ale lui Şari-neni, în timp
ce Grigore Samsaru îşi satisface nevoia de a pătrunde în Partid
prin descoperirea nurilor Secretarei de Organizaţie.
Mostre foarte convingătoare atât de ars amandi, cât mai ales de ars
scribendi, ne oferă prozatorul în pasajele, redactate în italice,
care compun jurnalul de amor al lui Nelu Cucerzan. Profesorul şi
jurnalistul ratat îşi descoperă vocaţia propriu-zisă în seducţie,
practicând un fel de turism erotic prin întreaga ţară. Pe cât de
diverse sunt locurile de popas, pe atât de exotice - şi egal de
uşuratice - sunt protagonistele poveştilor. Conştient că frumuseţea
e mai cu seamă în ochii privitorului, acest neobosit Don Juan de
Agnita descoperă câte o qualité maîtresse în fiecare dintre femeile
frecventate, de la frageda Annelise până la trupeşa Mariana (zisă
şi Nilă, după personajul Moromeţilor), sau de la funcţionara office
până la simple muncitoare fruntaşe. Cu fiecare, însă, actul erotic
e o revelaţie în sine, surprinsă de prozator în veritabile mostre
de orgasm scriitoricesc. Despre textilistă, Nelu îşi notează în
caietul dedicat amicului scriitor cam aşa: "Era stahanovistă şi-n
amor. După cinci minute, patul îmi părea acel utilaj duduitor văzut
în hala de producţie, iar eu, în mâinile ei, o suveică lunecând
când într-o parte, când într-alta, înţelegi ce vreau să spun.
Pauzele erau scurte, de-o ţigară, ca la locul de muncă". Virgina
prilejuieşte bărbatului o stare de vinovăţie foarte plastică: "M-am
extras din trupul ei ca un hoţ ieşind printr-o spărtură din OCL
Alimentara". Cum ar fi putut arăta, apoi, experienţa fericitului
protagonist cu o birocrată comunistă decât astfel: "Făcea dragoste
la fel cum muncea: eficient. Însă un lucru mă emoţiona: când simţea
că sunt pe cale să năvălească asupra-i spasmele voluptăţii ultime,
îşi descleşta palma dreaptă de pe şoldul meu şi-şi acoperea cu
antebraţul ochii, ca şi cum în dosul lor, deşi închişi, eu aş fi
putut vedea cine ştie ce grozăvii impudice. Iar în pauze mă privea
pe sub gene în tăcere, de parcă m-ar fi evaluat. Am avut senzaţia
că mă evaluează - cum să zic? - pozitiv".
Nici acolo unde arta amantului e depăşită clar de cea a partenerei,
aşa cum se întâmplă cu studenta de la Costineşti, prozatorul nu dă
greş. Dimpotrivă: "Se silea să ajungă cât mai repede la momentul
suprem pe care, simţindu-l apropiindu-se, şi-l pregătea şi-l savura
destul de ciudat, ţinându-şi respiraţia aproape un minut, până se
făcea vânătă. Într-un fel, mă obliga şi pe mine să fac acelaşi
lucru şi-al naibii să fiu, dragă Iuliu, dacă nu era foarte
excitant, fiindcă încetând zgomotul răsuflării noastre, însuşi
timpul părea suspendat şi singur sunetul înfundat al corpurilor
lovindu-se era desprins de noi - banda sonoră a unui film porno pe
care o ascultam avizi, cu respiraţia tăiată. Nici măcar o singură
dată în cele cinci nopţi cât am fost împreună n-am reuşit să rezist
cât ea, totdeauna dădeam drumul aerului mai repede cu patru-cinci
secunde. Din această submersiune în lumea tăcută a plăcerii, cu
mari peşti fosforescenţi lunecând greoi şi lascivi printre
picioarele albe, lungi, ea urca la suprafaţă prin două ţipete,
primul foarte scurt şi ascuţit, al doilea prelung, tânguitor,
crispându-i faţa şi făcând-o aproape urâtă".
S-ar putea, însă, ca aspectul de cartoon şi spilcuirea stilistică,
delectabile acum, să devină deranjante în scriitura viitoare.
Deocamdată, se întrevăd două căi aproape opuse de continuare a
romanului: pe de o parte, latura - extrem de riscantă -
senzaţionalist-textualistă (profesoraşul ratat Iuliu Borna îşi dă
seama că scrierile lui de mâna a II-a schimbă consistenţa
realului), pe de altă parte, dimensiunea mai vădit realistă, cu
focalizarea asupra evenimentelor decisive din 89-90. Cine ştie,
poate că primul roman al Revoluţiei, atât de aşteptat şi invocat,
nici nu va fi o cronică gravă şi solicitantă, ci o epopee
umoristică. Tot ce se poate spune deocamdată este că, fără a fi o
revelaţie, "Un om din Est" are calitatea necesară de a păstra încă
în joc proiectul lui Groşan. Nu m-aş hazarda în verdicte
totalizatoare sau finale asupra unei cărţi incomplete, chiar cu
riscul că voi reveni asupra subiectului abia peste câteva
decenii.
*) Un om din Est, Editura Noul Scris Românesc Tracus Arte, Bucureşti, 2010, 296 p.
Alex Goldiş (n. 26 aprilie 1982, Arad) - critic şi istoric literar, redactor al revistelor Cultura şi Vatra. Doctor în filologie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare şi eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureştiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicţionar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoş (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.