Oaze cu aer pur, marca Dan Puric, în an de criză/ de Alexandru Ciolan
Autor:
Alexandru Ciolan
13.01.2011
Passe-partout e un cuvânt
franţuzesc (există, însă, şi o variantă românizată, ortografiată
paspartu, recomandată de Academie). În limba lui Molière şi
a lui Ionesco, passe partout înseamnă (după dicţionarul
Petit Robert): 1. cheie universală, şperaclu; 2. joagăr,
ferăstrău cu două mânere; 3. cadru de carton pentru fotografii,
desene etc.; 4. perie cu care brutarii înlătură făina de pe pâine
sau perie de spălat automobilul; 5. (fig.) ceva valabil
pretutindeni, întotdeauna sau în toate situaţiile.
Passe-partout este numele unei
trupe din Bucureşti care face (să spui a "juca" ar fi, cu referire
la ceea ce construiesc membrii ei, mult prea puţin) un teatru
românesc şi, deopotrivă, cosmopolit, adică universal (vezi sensul 5
de mai sus).
Un gen de teatru care primeşte în cadrul lui orice
subiect (vezi sensul 3). Un gen de reprezentaţie care disecă
realitatea (vezi sensul 2), înlătură ceea ce este, teatral, de
prisos (vezi sensul 4) şi caută cheia potrivită pentru poarta
sufletului (vezi sensul 1). Este teatrul passe-partout. Teatrul
nonverbal marca Dan Puric. Pentru că la început a fost Dan Puric.
Acum e Passe-partout, iar Dan Puric stă în spate şi, cu iubire
veghetoare, îndrumă şi corectează. Şi se bucură odată cu publicul
de prestaţia (conform DEX: prestaţie â muncă de scurtă durată, de obicei gratuită,
efectuată pentru lucrări de interes public) trupei pe care a
creat-o şi, mai ales, se bucură de bucuria ciracilor lui pentru
bucuria produsă spectatorilor.
Anul 2010, an de criză (ce bogaţi
sunt anii de criză în realizări artistice!) a însemnat pentru
Compania Passe-partout - Dan Puric patru premiere, patru spectacole
diferite în unitatea lor (Gunoiul şi ghiocelul nu l-am
văzut, aşa că vom scrie numai despre celelalte trei, intrate în
repertoriul permanent al trupei).
Primul, cronologic, a fost
Fantasmagoria (26 februarie, sala Rapsodia), realizat de un
trio de basarabeni care au trecut, fără ordin, Prutul (Vadim Rusu,
care semnează şi regia, Nadejda Dimitriu, Petru Ciobanu), însoţiţi
în fanteziile lor de un botoşănean (Petre Voicu). La ora
spectacolului ningea în Bucureşti, iar pe scenă, după ce s-au stins
luminile sălii, a început să şuiere viscolul siberian, prin care
aveau să hălăduiască, timp de un ceas, păcălicii noştri, căutând
drumul spre buricul Occidentului, întâlnindu-se cu urşi albi şi
corbi negri, încercând să se încălzească la o sticlă de votcă sau
în saună. Aveau să iasă din nemărginirea slavă abia în finalul
scăldat în culorile şi ritmurile exuberante ale Africii şi în
glasul cald al lui Miriam Makeba. S-au aprins luminile, vraja s-a
rupt, spectatorii s-au trezit şi nu s-au oprit din aplaudat decât
după ce li s-au umflat palmele.
Un spectacol atât de zgârcit cu
mijloacele tehnice (decorul este aproape inexistent), susţinut doar
de mişcările trupurilor, de lumina câtorva reflectoare folosită cu
parcimonie şi de fundalul sonor, fără nici o vorbă, reuşeşte totuşi
minunea de a musti de expresivitate. Scena însăşi pare uneori prea
mare, o risipă inutilă de spaţiu într-un teatru al
esenţelor.
În comparaţie cu sobrietatea aceasta,
Royal Fashion (premiera pe 10 mai, de Ziua Regalităţii,
spectacol realizat împreună cu Teatrul Naţional de Operetă, care îl
şi găzduieşte pe scena sa) este un dezmăţ: costume (Doina Levinţa),
scenografie (Corina Grămoşteanu), ba chiar şi "light design" (Sorin
Vintilă), coregrafie (Traian Vlaş) şi un corp de balet (evident, al
TNO). Un adevărat regal. Şi totuşi, tabloul cel mai impresionant
spune în mai puţin de un minut ce a fost comunismul fără nici un
actor pe scenă, doar prin muzică, lumină şi câteva elemente
esenţializate de decor. Teatrul marca Dan Puric (care semnează
scenariul şi regia) se poate face nu numai cu un decor sumar şi cu
costume nepretenţioase, ci, iată, se poate debarasa, uneori, până
şi de actori! Totul este, teatral, posibil, cu condiţia să ai
într-adevăr ceva de spus şi suficientă imaginaţie pentru a găsi
modalitatea artistică de comunicare.
Royal fashion este un
spectacol multilateral, vorbeşte despre trecut şi despre prezentul
continuu, este deopotrivă sobru şi glumeţ, în doze care fac
întregul uşor digerabil şi plin de savoare. Regalitatea nu este, în
acest spectacol, o formă de guvernământ, ci o ipostază umană, o
chintesenţă a maiestuozităţii, a eleganţei, a frumuseţii exterioare
şi interioare, a bunului gust, într-un cuvânt, a nobleţei, a
calităţii umane la superlativ - contrariul abjecţiei şi al
superficialităţii, al neamprostiei, al reprobabilului şi, în fond,
al lipsei de dumnezeire.
Royal fashion este o simfonie,
cu timpi diferiţi, cu Dan Puric compozitor şi dirijor şi cu un
ansamblu de interpreţi a căror bucurie de a (se) juca sintonizează
în vibraţia orchestrală generală - un recital
colectiv.
O întoarcere în timp este şi
România - închis pentru inventar (premiera pe 28 noiembrie
2010, sala Rapsodia; cu Dragoş Hulubă, Eduard Adam şi Violeta
Hulubă). Un spectacol lipsit de încrâncenare despre viaţa de zi cu
zi în "epoca de aur". O evocare plină de umor, un haz de necaz cum
numai noi, românii, ştim să facem. Şi o demonstraţie de forţă: a
forţei de a evoca fără cuvinte, (aproape) fără decoruri şi fără
costume "create de", o lume şi un stil de viaţă - viaţa ca
supravieţuire cotidiană (cu satisfacţia cetăţeanului-vânător de a
fi "făcut rost" de ceva produse avicole sau de niscaiva portocale)
şi ca trăire autentică în imaginar (ce-a fost "înainte", ce este
"dincolo"…). Un stil de viaţă care se sfârşeşte în rafale de armă
automată şi în scâncetul nou-născutului postdecembrism (speriat,
oare, de răpăitul puştilor sau de presimţirea a ceea ce avea să
vină?).
Într-o lume a poluării cu
superficialitate, vulgaritate, hedonism şi conformism mai există
oaze cu aer pur. Să le descoperim şi să ne bucurăm, împreună, de
ele!
În imagini: 1. Afişul spectacolului
"România - închis pentru inventar"; 2. Afişul spectacolului
"Fantasmagoria"; 3. Afişul spectacolului "Royal Fashion"; 4. Dan
Puric