Recurs la generozitate/ de Marius Vasileanu

Cabrat întru obsesia mea dedicată Timpului, acum aproape trei ani notam cu oarecare naivitate rândurile de mai jos.

…Dacă viaţa noastră este precum un fluviu ce curge spre ocean, atunci sunt unii care aleg să trăiască mereu în locurile cele mai periculoase, în zona cascadelor şi a vâltorilor. Învolburarea atrage unele structuri umane, palpitul şi imprevizibilul par a fi pâinea lor cea de toate zilele. Timpul curge altfel într-o cascadă. Tensiunea locului pare a te încorda la maximum, respiraţia tăiată brusc de pericolul din orice secundă generează, pentru unii semeni, noi sensuri ale lui a fi. Viaţa ca o cascadă este şi viaţa celor care conduc. Puţină lume realizează că vârtejurile politicului îţi lasă rareori alternative comode, că agenda unui conducător - oricare ar fi el, nu numai din spaţiul politic - îi conferă din ce în ce mai ascunse oaze de retragere, lagune de calm şi de reculegere.

Una din ieşirile din labirintul cascadelor şi vâltorilor vieţii este generozitatea. Un om generos ştie care îi sunt resursele şi le împarte cu bucurie către lumea înconjurătoare. Generozitatea sinceră, nedisimulată, îţi conferă nobilitate. Adevăraţii aristocraţi, din toate timpurile, liderii cu vocaţie, elitele - oricare ar fi breasla din care fac parte acestea: fie cizmari, fie savanţi - elitele reale, iar nu închipuite, au ca numitor comun generozitatea.

Una dintre calităţile de bază ale celui pus să-i conducă pe alţii este generozitatea. Conducătorul uită de discursul concurenţial în faţa celor pe care îi păstoreşte, chiar dacă, măcar din emulaţie - mai cu seamă în societatea actuală -, l-a practicat până a ajunge în acea funcţie. Dar vocaţia autorităţii s-a conjugat cu vocaţia generozităţii în toate momentele istorice, acolo unde nu a căzut în capcana mesianismului, a derivelor totalitare ori a jocurilor de putere ieftine. Adevăraţii conducători ştiu să fie generoşi cu toţi semenii lor, fie ei prieteni, fie duşmani. Căci înţelepciunea îşi numără printre vectorii constitutivi, determinanţi, generozitatea.

A fi generos cu cei mai mici ca mine este lesne, a fi generos cu cei mai mari ca mine, de asemenea. E mai simplu să fii generos cu alţii decât cu tine însuţi. Marele secret este să fii generos cu universul (universurile) din tine însuţi, fără a aluneca în narcisism, în egoism. Să-ţi conferi spaţii de linişte acolo unde este vâltoarea cea mai învolburată. Să curgi generos prin viaţă, conştient de generozitatea oceanului care te aşteaptă la capătul drumului.

…Naivitatea - pe care nu o regret - de care spuneam din start era aceea când credeam că oricare conducător ar putea fi generos in nuce. Se întâmplă, dar numai la liderii adevăraţi, la cei cu vocaţie. Nu realizam pe-atunci că, cel puţin în lumea de azi, în măsura în care se situează pe o înălţime mai mare în ierarhia socială, un om, un lider are din ce în ce mai puţine grade de libertate. Puterea politică, socială, materială, nu înseamnă libertate. Pe când, în realitate, numai un om din ce în ce mai liber poate fi generos cu adevărat. A nu se confunda cu spiritul de sacrificiu cu care este dator oricine aflat în frunte. Gestul puşcăriaşului care îşi cedează bucăţica de pâine mucegăită confratelui mai slab ca el, este mai mult decât generozitate: este sacrificiu. Generozitatea este proiecţia, este epura sacrificiului aşa cum profanul este epura sacrului.

Dar nu despre sacrificiu mi-am propus să vorbesc aici chiar dacă binomul sacrificiu-generozitate este un tonic subiect de meditaţie asupra căruia merită să te opreşti. Etimologic, sacrificiul se înrudeşte cu sacrul. Pe când generozitatea face parte din aceeaşi familie a substantivului latin "genus" (origine, obârşie, neam, specie) şi a verbului "gignere" (care înseamnă a naşte, a crea). "Generosus" este cel de neam nobil, de calitate, cel ales, cel cu suflet mare - cuvânt care capătă în timp, sau presupune din start, şi înţelesul de nobleţe sufletească. La limita luminoasă generozitatea devine sacrificiu.

Comunicarea pe verticală între diferitele registre ale societăţii înseamnă totodată grade diferite ale unui fascinant exerciţiu de generozitate. Aşa cum în infinitatea de coarde posibile ale unui cerc, diametrul cercului poate fi definit drept coarda maximă, tot astfel actul de a comunica în sânul societăţii suportă grade diferite de sinceritate, până ajunge la maximum (acolo unde gradul de preparare şi de coacere permite aceasta). Dincoace de indicibil, transparenţa de sus în jos este un act de generozitate. Dar nivelele diferite ale fiinţei presupun aceleaşi diferit-proporţionate grade de generozitate. Şi de sus în jos, şi de jos în sus. Te faci transparent pentru cele de sus iar strălucirea acestora te poate ilumina. Nu eşti suficient de pregătit (purificat, generos), deriva sau chiar nebunia sunt aproape.

Este un spiritual, este cel ajuns la o anume (auto)cunoaştere lăuntrică un om generos? Fără îndoială, da. Altfel nu-şi merită statutul. Aş spune că aura unui om ajuns la o cunoaştere spirituală superioară este obligatoriu cea a unui om generos. Cu alte cuvinte cunoaşterea spirituală începe de la cele mai precare nivele acolo unde există generozitate dacă fărâme din aura respectivă sunt activate deja, chiar şi la oamenii cei mai modeşti din punctul de vedere ale statutului social.

A fi generos mai înseamnă şi a fi smerit. Numai smerirea - care este deja o primă formă de sacrificiu -, naşte adevărata generozitate. Sosit aici, devii conştient că generozitatea nu este doar un drept ci şi o obligaţie: este una din legile după care funcţionează această lume. Te înscrii în siajul generozităţii sau nu exişti cu adevărat. Pare dur, naiv, hilar? Există însă un model-argument major: Cel care prin generozitatea Sa adusă la apogeu, prin sacrificiul maxim a făcut ca această lume să existe la alt nivel, Cel care s-a jertfit pentru această lume. Aşa cum Buddha, poate cel mai important înţelept al acestei lumi, a vorbit despre proiecţia celestă a generozităţii numind-o Compasiune, tot astfel Fiul lui Dumnezeu vorbeşte despre Iubire (o derivată de ordin superior a Compasiunii). Şi Iisus se sacrifică pentru lume, demonstrând prin asta că orice discuţii umane despre generozitate sunt ieftine baliverne în comparaţie cu Iubirea divină. Recursul la generozitate este doar un pas. Dar nu lipsit de importanţă şi savoare.

Vei deprinde sensurile generozităţii şi vei desluşi taina definită cândva de Plotin: fuga celui singur către Singurul.

MARIUS VASILEANU (n. 14 aprilie 1964, în Gura Humorului, Bucovina) are o licenţă în filosofie (Universitatea Bucureşti) şi un master în antropologia spaţiului sacru (Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu"). Din 2007 este doctorand al Universităţii Bucureşti, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale şi profesor de istoria religiilor în învăţământul preuniversitar. A ţinut cursuri şi seminarii de introducere în istoria şi antropologia religiilor la Universitatea Bucureşti şi la Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu". A susţinut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri - în jurnale, reviste culturale şi cu profil spiritual -, producător şi realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. A fost redactor-şef al revistei Adevărul literar şi artistic. În prezent realizează o pagină de religie în săptămânalul Timpul. A publicat cartea "În căutarea duminicii. Sacru şi profan în epoca foiletonistică" (Editura Paralela 45, 2008).