Statui şi manechine/ de Alex. Ştefănescu

Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice" (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de a înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şi opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeşte de specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesul oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţia estetică.

- De câte ori traversez strada şi întâlnesc mulţimea de oameni care vine din sens opus încerc o vie satisfacţie văzând cum se despică în două pentru a-mi face loc să trec. Ştii din ce cauză?

- Este, din nou, o explicaţie superficială. De fapt, în crearea acelui coridor eu văd o confirmare a existenţei mele şi, în acelaşi timp, o comunicare fără cuvinte cu semenii.

- Să vorbim şi despre semafor: cine a ales roşul pentru "stai" şi verdele pentru "liber" a acţionat sub influenţa aceluiaşi mecanism de producere a emoţiilor...

- Are, chiar dacă nu urmăreşte aceasta în mod deliberat. Roşul evocă difuz în mintea noastră o stare de urgenţă, o rană, un soare în declin, rugina; într-un cuvânt, o primejdie. Verdele, care ne aduce aminte de păduri şi de pajişti, semnifică o stare de normalitate.

- Poate şi pentru că există în psihicul tău o componentă feminină, o nevoie de protecţie. Pe un bărbat adevărat, reglementarea autoritară a fluxului de maşini şi a celui de pietoni îl enervează.

- Văd că ai intrat în joc.

- Poate pentru că este de aceeaşi mărime cu oamenii reali.

- Aminteşte-ţi că sculpturile care reprezintă oameni sunt de obicei sau mult mai mari decât oamenii adevăraţi, sau mult mai mici (statuetele de interior). Această frapantă diferenţă de proporţii constituie un mod de a delimita spaţiul realităţii de spaţiul artei; ne ajută să înţelegem într-o clipă că sculptura este cu totul altceva decât viaţa de fiecare zi. Manechinele, însă, nu respectă această regulă şi introduc o stranie confuzie între existenţă şi imitarea ei; te fac să te gândeşti la nişte oameni morţi sau produşi pe cale sintetică.

- Mai bine să nu mergem şi, în schimb, să ne imaginăm următoarea scenă: că pe coridoarele Universităţii, profesorii şi studenţii merg pe biciclete, scoţând clinchete zglobii din soneriile nichelate.

- Bănuiam. Dar ştii de ce?

- Fiindcă austeritatea care domneşte de o sută de ani în masiva clădire te-a intimidat de multe ori şi simţi un fel de eliberare imaginându-ţi aşezământul invadat de o larmă de vacanţă; această eliberare se transformă în râs.

ALEX. ŞTEFĂNESCU. Critic şi istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărţi, dintre care a avut un mare ecou "Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000", apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro şi contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei). Emisiunea "Un metru cub de cultură" difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, "Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ştefănescu" - Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.

Adresa sa poştală este: Bucureşti, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com