Opinie Steven van Groningen: Dreptul clientului de a alege trebuie apărat

Într-un articol din Ziarul Financiar de marţi se afirmă că ne-am fi schimbat opinia referitoare la OUG 50/2010 în aplicarea Legii 288/2010.

Anunţam la începutul săptămânii decizia băncii de a nu denunţa actele adiţionale la contractele de credit întocmite conform OUG 50/2010 - act normativ pe care l-am combătut de când a fost adoptat şi până la modificarea lui prin Legea 288/2010.

Redactorii ZF pornesc de la o premisă greşită, şi anume că OUG 50 ar fi totuna cu Legea 288. Or, nu este deloc aşa. Legea 288, deşi imperfectă, repară ce se mai poate repara din greşelile OUG 50, printre altele şi după ce băncile, BNR şi Uniunea Europeană au criticat cu argumente ordonanţa şi, respectiv, au cerut aplicarea Directivei Europene 48, care legifera principiul transparenţei în contractele de credite.

Despre principiile de drept şi comerciale făcute praf de OUG 50 am vorbit în repetate rânduri. Cele mai importante sunt intervenţia statului în contracte în derulare între părţi şi prevederile ambigue în definirea unor elemente de preţ care într-o interpretare extremă ar fi avut ca rezultat un nonsens economic, nemaivorbind de aspecte anticoncurenţiale. Am atras atenţia şi asupra faptului că exprimarea preţului creditului ca EURIBOR Ă marjă în momentul de minim istoric al ratei de referinţă va duce la scumpirea creditelor existente când EURIBOR creşte. Şi că rezultatul aplicării OUG la creditele în derulare este un produs Frankenstein: are corp de produs cu dobândă fixă (marja fixă include de fapt un element variabil, pentru că dobânzile la euro depind pentru România de variabila risc de ţară, exprimată în CDS) cu un cap de produs cu dobândă variabilă.

După dezbateri aprinse, Parlamentul a adoptat Legea 288, care modifică substanţial, din fericire, OUG 50. Pe de altă parte, noul act normativ nu poate şterge integral efectele OUG 50. Dacă vorbim despre principii, unul este respectarea legii în vigoare, fie că este bună sau nu. De aceea, am aplicat OUG 50 câtă vreme a fost în vigoare, adică am modificat circa un milion de contracte de credit aşa cum cerea ordonanţa. Bineînţeles că au fost clienţi care doreau să păstreze vechiul contract, dar OUG nu le dădea această opţiune. Acesta era de altfel un alt păcat capital al OUG 50: părţile semnatare ale contractului (clientul şi banca) nu aveau opţiunea de a menţine înţelegerea semnată înainte de OUG 50. Aşa că a trebuit să acceptăm toţi (în scris sau tacit) ce spunea OUG că trebuie să scrie în actele adiţionale.

Din acest punct de vedere, Legea 288 nu este nici ea perfectă: actele adiţionale izvorâte din aplicarea OUG sunt tratate diferit. Unele, cele semnate de clienţi (puţine ca număr), trebuie să rămână în vigoare; altele, cele nesemnate (şi deci, acceptate tacit), pot fi denunţate de bancă sau de client în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii. Noi am ales să nu le denunţăm, exact pentru ca majoritatea clienţilor să aibă o opţiune. Nu pentru că brusc OUG 50 a devenit bună sau pentru că ne-am fi răzgândit.

Niciuna dintre variante nu oferă clienţilor doar avantaje: dacă dobânzile de tip EURIBOR Ă marjă sunt mai transparente şi/sau mai uşor de urmărit, în schimb formula dinainte nu transfera în totalitate în preţ o eventuală fluctuaţie bruscă a EURIBOR. De asemenea, dacă un client optează pentru dobânzi exprimate ca EURIBOR Ă marjă, preţul poate creşte sau scădea; la fel, pe formula anterioară preţul creştea sau scădea, funcţie de condiţiile de piaţă. În definitiv, aceasta este definiţia dobânzii variabile.

Este total falsă imaginea, acreditată în ultima vreme de mass-media, că băncile (prin definiţie mari şi rele) sunt în conflict cu clienţii lor (prea mici ca să aibă de ales). În primul rând nu toate băncile sunt la fel; există o competiţie acerbă pe piaţa românească şi clienţii pot alege o bancă sau alta. În al doilea rând, resping ideea că, din cauză că le-ar lipsi informaţia şi educaţia financiară, clienţii nu pot alege în cunoştinţă de cauză şi în consecinţă trebuie să vină statul să le spună ce şi cum. În paranteză fie spus, unde erau instituţiile statului când trebuia explicate drepturile şi obligaţiile clienţilor în aplicarea OUG 50 ori a Legii 288? Clienţii au dreptul să citească orice document înainte de a-l semna şi să ceară oricâte lămuriri sunt necesare pentru a înţelege exact ceea ce urmează să semneze; iar dacă nu sunt de acord cu anumite prevederi, pot să le negocieze sau, dacă nu este posibil, să nu le semneze şi să aleagă o altă bancă. Odată încheiat contractul, banca este obligată să-l respecte, şi la fel şi clientul.

Ca reprezentant al unei bănci mari, consider că este de datoria mea să apăr dreptul clienţilor noştri de a avea o opţiune şi, atunci când e cazul, să mă lupt pentru modificarea unei legislaţii care are efecte negative şi pentru clienţi şi pentru bancă. Aşa am şi făcut în povestea lungă şi întortocheată a OUG 50 şi a Legii 288.

Steven van Groningen este preşedinte al Raiffeisen Bank