Întîlnire cu mine/ de Daniel Cristea-Enache
Dacă, în Cartea cu fleacuri, Livius Ciocârlie se
urmăreşte atent ca personaj şi persoană publică pentru a se
ridiculiza, efortul lui Gabriel Liiceanu, în această Întîlnire
cu un necunoscut*, e de a-şi lua în posesie personajul public
şi a-l destructura. La Ciocârlie, exteriorul, cînd nu e
ameninţător, dramatic şi tragic prin dispariţia unor prieteni, este
nespus de comic. Diaristul foloseşte acest unghi pentru a ataca
"fleacurile" fundamentale. Pentru Liiceanu,
exteriorul a devenit în schimb neinteresant şi chiar neimportant.
Prezentul implicării şi indignării civice a lăsat loc unui amplu
trecut afectiv. Iar accentul s-a schimbat odată cu lenta, dar
vizibila deplasare a centrului de greutate.
Una dintre temele de reflecţie, în cartea de
faţă, este "inadvertenţa dintre ideile susţinute public şi viaţa
trăită". "Actele vieţii nu pot fi în răspăr cu actele gîndirii",
revine Liiceanu pe pagina imediat următoare, pentru ca, în alt
context (dar într-o aceeaşi linie), să-i sancţioneze pe acei
"păcătoşi patenţi care perorează despre lucruri înalte" şi care
n-au putut vreodată face legătura între credinţa lor şi
viaţa lor. Or, un fel de revanşă a autorului nostru este ca în
acest spaţiu cucerit al scrisului liber, personal, intim şi saturat
de subiectivitate să apere, iar şi iar, exact ideile susţinute timp
de două decenii pe scena noastră publică. Interiorul jurnalului nu
ilustrează aşadar altceva decît postura exterioară.
Gabriel Liiceanu nu joacă un rol ca oricare
altul în afară, pentru a veni acum şi a spune, ca Nicolae Manolescu
în memoriile lui: era doar un rol, ca oricare altul... E vorba, la
el, de acelaşi lucru şi de aceleaşi valori, exprimate însă diferit,
după lărgimea şi textura mediului ambiant. Societatea românească e
o lume veselă, dar nu foarte mare, nici prea largă tipologic, nici
îndeajuns de complexă socio-politic şi moral. Spaţiul jurnalului
compensează acest deficit. Tot ceea ce, în realitatea
înconjurătoare, ne apare ca penibil-repetitiv, previzibil pînă la
plictiseală, trece, în paginile eului, printr-un întreg proces de
reflecţie filozofică şi refracţie scriitoricească. E prea complicat
acest alineat şi puţin pretenţioasă formularea? Atunci o s-o spun
mai simplu. Scriind aşa şi nu altfel Întîlnire cu un
necunoscut, autorul e foarte onest în ceea ce face.
A crede în ceva, a gîndi ceva, a simţi ceva şi a
exprima ceva sînt, pentru alţi subiecţi, capitole complet diferite
şi separate. Jocul lor auctorial poate fi sclipitor pe cîte-o
rubrică sau pe contradicţia dintre conţinutul uneia şi al alteia.
Gabriel Liiceanu tinde spre fuziunea acestor rubrici, iar "jocul"
lui, ceva mai serios, e pe toate deodată. Deci nu "schizofrenie",
aceea necesară autorului de ficţiuni romaneşti, care construieşte
cîteva voci şi mai multe personaje; ci integralitate şi unitate.
Din această perspectivă, el seamănă teribil cu un scriitor, altfel,
credincios (Liiceanu, formal, nu e) şi cu convingeri de stînga (ale
lui Liiceanu sînt de dreapta). E drept că nici unul dintre ei nu a
vrut să intre în PCR, cînd atîţia au intrat. Mă refer la Valeriu
Cristea. Citind Întîlnire cu un necunoscut, am avut
sentimentul straniu că mă întîlnesc cu mine însumi, cu nişte
adevăruri, nişte valori şi nişte lecţii (date fără emfază şi fără
poză) primite demult...
Neavînd cum să ştie aceste chestiuni intime din
biografiile altora, autorul, se poate spune, a cîştigat într-o
manieră eclatantă pariul pus cu sine în scrierea cărţii. El a
dorit, în punctul de plecare, să-şi recupereze şi să-şi reintegreze
eul public; să adauge la poza marţială ori inchizitorială, la
imaginea de largă circulaţie a intelectualului care tot judecă,
sancţionează şi taxează, realitatea mult mai bogată a unui
ego complex şi larg, poate chiar nu întru totul cunoscut de
"proprietar".
Plecînd însă din acest punct şi procesînd
sistematic autodevoalarea şi descoperirea de sine, Gabriel Liiceanu
reuşeşte o uimitoare dublare a perspectivei. Cu cît vorbeşte mai
consistent despre eul său privat şi umbrit, cu cît analizează mai
mult şi mai adînc un interior intelectual-sufletesc, cu atît
cititorul generic, pe deasupra generaţiilor, se va recunoaşte în
aceste pagini. Deplasarea de la instrumentele filozofiei la cele
ale literaturii îşi are explicaţia aici: "Mereu, în literatură, e
vorba de paradoxul egoismului fecund: la capătul celei mai adînci
incursiuni în tine are loc întîlnirea neaşteptată cu celălalt. Nu
sîntem niciodată atît de diferiţi încît să încetăm să fim
asemănători. Această sugestie a eului comun devine, prin
intermediul unei extreme particularizări, tema oricărei cărţi
adevărate." (p. 154).
Şi totuşi, cum ne întîlnim atît de frecvent în
aceste pagini, de vreme ce toţi ne plîngem de alienare şi
non-comunicare în lumea reală? Care este secretul acestei
intersectări de profunzime ce anulează distanţele spaţiale şi
temporale şi răstoarnă complet "diferenţele" şi animozităţile de la
suprafaţa socială? La acest punct, filozoful nu se mai poate abţine
şi explică în felul lui: "Existenţialii heideggerieni sînt
«categoriile speciei umane», structurile de adîncime care ne
definesc pe toţi, indiferent de particularităţile noastre ca inşi,
indiferent de epocă, sex sau loc. (...) Spun toate astea pentru că
fără ei nu se poate înţelege cum de un autor se poate întîlni în
gîndul lui cu mii şi milioane de cititori de-a lungul şi de-a latul
planetei şi al istoriei. Scriitorii sînt reprezentanţii fondului
comun al omenirii, care, crezînd că vorbesc în numele lor,
sfîrşesc prin a vorbi în numele tuturor. Şi pentru că există
«existenţiali», nimeni nu poate fi perfect original. Din
cauza asta jurnalele de autor, acolo unde se vorbeşte la persoana
I, seamănă, din cauza asta trăirile sînt recognoscibile.
Existenţialii sînt reducţii la unitate." (p. 199).
Să fim atenţi puţin şi la registrul stilistic.
Gabriel Liiceanu e unul dintre puţinii noştri autori cărora le
iese stilul înalt fără să alunece în ridicol - într-o
cultură, preponderent, a zeflemelei şi a "pamfletarilor zîmbitori".
Are un patos al ideilor ce nu cade niciodată în pateticul jenant al
altora. Dar pe acest fond de seriozitate, de gravitate, de
considerare a problemelor cu adevărat importante şi de numire a
lucrurilor "strigătoare la cer" (şi aici îl taxez îndată pe cel ce
crede în Bine, nu şi în fundamentul lui transcendent: la care cer,
oare, strigă lucrurile strigătoare la cer?), autorul ia o voită
distanţă de jargonul filozofic, de "păsăreasca" şi "fumisteria"
colaterale.
De altfel, el nu prea mai are încredere în
filozofia speculativă, în filozofia "de cod" (cea care, "urcînd
treptele abstracţiei, ajunge la un moment dat să macine vidul").
Domeniul abstracţiilor îl vrea completat, dacă nu substituit,
printr-un teritoriu în continuă expansiune, al limbajului concret
şi al faptelor. A ajunge la o schemă filozofică e acum mai
puţin relevant decît "să te mişti liber printre cuvinte". Între
"cunoştinţele muzeale" şi "conţinuturile de viaţă", se vede din
chiar formulările utilizate ce preferă autorul nostru. El va
demasca şi pretinsa gravitate a jurnalelor filozofice, ce se vor a
fi întotdeauna "pline de idei" şi, prin urmare, nu se ocupă de
"fleacuri". Dar tocmai pe aceste banalităţi se poate, uneori,
problematiza. "Tresărirea" noastră, posibilă, în faţa banalului îl
face preţios. În această grilă, ce mai este banal prin definiţie?
Nimic. Ne-am întîlnit, pe altă cale, şi cu "fleacurile" lui Livius
Ciocârlie.
Cînd, onest rămînînd, Gabriel Liiceanu va
împinge sinceritatea pînă la capătul expresiei, el va distruge
inevitabil poza filozofică şi morga bibliografică. Făcîndu-şi un
bilanţ de traseu parcurs, de la vîrsta primă, a "spiritului pur"
(ghilimelele cu tot cu ironia lor îi aparţin), şi pînă la aceasta
ultimă, subiectul aproape complet expus va fi de o amară duritate:
"în cea de a treia vîrstă începi să înţelegi, fără să-ţi fi
propus anume să se întîmple asta. Cultura îşi pierde acum
prestigiul de comerţ snob cu «produse culturale». Bibliografiile
îţi fac greaţă şi cu atît mai mult exhibarea lor, în măsura în care
nu e vorba de întîlnirea cu alt autor în pasul comun al unei
înţelegeri pe cont propriu" (p. 287). Şi, pe aceeaşi pagină,
sincer, sincer, încă o dată sincer - şi devastator: "Bucuria de a
şti că în cele din urmă am reuşit să evadez din cuşca cu miros de
mucegai a filozofiei".
Un fragment din marele său profesor de tinereţe,
din mereu evocatul Noica, va fi citat acum ca un înscris
premonitoriu, şi aceasta tocmai fiindcă el schimbă raportul
consacrat dintre teoretic şi faptic: "Ceea ce ţi-a adus maturizarea
a fost capacitatea de a vedea generalul încorporat, în locul celui
plutind, ca duhul peste ape, de la începuturi. (...) Teoretizezi
mai mult cu faptele decît cu teoriile, de la un moment dat. O
teorie nu spune decît ce spune, pe cînd un fapt poate radia, cu
virtualităţile lui, pe o arie teoretică nespus de întinsă." (p.
266). Nu mai e nimic de adăugat.
Decît că, pentru a valorifica acest nou raport,
atît faptul cît şi banalitatea ori mărunţişurile cotidiene trebuie
"niţel" lucrate. (Simetric, o lectură care ar urmări numai
picanteriile lui Liiceanu ar fi o lectură chioară.) Ele nu au
valoare în sine, nici cognitivă, nici expresivă; dar prin efortul
constant de a le selecta şi grupa, a le alege şi discerne, a le
descoperi sau ataşa o semnificaţie, pot deveni importante. E un
cerc vicios. Importanţa "mărunţişurilor" de care un "spirit înalt"
refuză a se ocupa derivă din importanţa pe care le-o dă un autor,
crezîndu-le importante. Şi care, crezîndu-le aşa, ni le şi
descoperă astfel, atît în spaţiul lui, cît şi în al nostru.
Într-adevăr, acest cerc vicios e ceea ce reuşeşte să facă un
scriitor adevărat (fie el de jurnale autoreferenţiale sau de proză
obiectivă), transformîndu-l în condiţia de normalitate şi chiar de
existenţă a literaturii.
Amintiri şi evocări, portrete de prieteni şi
caricaturi de adversari (nu-mi place că, precum în Uşa
interzisă, mari scriitori ai noştri apar în paginile lui
Gabriel Liiceanu exclusiv în ipostaze omeneşti compromiţătoare, în
timp ce un Constantin Noica e văzut mereu în lumina Operei lui),
scene domestice, reflecţii de mizantrop şi lecturi întăritoare, pe
această coordonată, din Cioran; veritabile "rostogoliri" în
trecutul confiscat de comunişti şi revendicat pe cont propriu;
sincerităţi, aşa zicînd, ruseşti şi acidităţi de şcoală franceză;
(auto)corecţii şi penalizări, cu exigenţă faţă de alţii, dar şi
faţă de sine. Şi toate, totul la un nivel ce face din această
Întîlnire cu un necunoscut o carte de ţinut minte multă
vreme de acum încolo.
Dacă ar mai putea s-o citească, Noica, fostul profesor al fostului ucenic definitiv convertit la literatură, s-ar lua cu mîinile de cap.
*) Gabriel Liiceanu, Întîlnire cu un
necunoscut, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2010, 372 p.