Poetul captiv în bibliotecă/ de Antonio Patraş

Despre Aurel Dumitraşcu am auzit prima oară vorbindu-se la cenaclul Junimea, frecventat de foarte mulţi tineri pe vremea adolescenţei mele, când regretatul Val Condurache, intelectual de aristocratică speţă, era amfitrionul întrunirilor de la Casa Pogor.

Aurel plecase spre cele veşnice în floarea vârstei, la nici 35 de ani, secerat de o boală cumplită (leucemia), nu mult după evenimentele din decembrie 1989. De aceea, poate, dată fiind şi intransigenţa morală a omului, admirat pentru spiritul său frondeur, de opozant cu mărturisite convingeri anticomuniste, s-a spus că la mijloc ar fi fost, la fel ca în alte cazuri (asasinarea profesorului Culianu, de pildă), mâna criminală a Securităţii. Însă mitologizarea biografiei "tânărului cu plete blonde" nu era cu putinţă, îmi spuneam, în absenţa unei opere pe măsură, capabile să justifice encomionul postum. Iar opera, învestită cu o semnificaţie simbolică menită a-i potenţa valoarea estetică, părea a susţine de minune mitul poetului persecutat, retras cu bună ştiinţă, asemeni imaculatului Inorog, într-o orgolioasă solitudine, pe vârf de munte, la adăpost de mizeria compromisurilor.

Lectura într-o astfel de grilă (tendenţioasă, desigur, dar nu total lipsită de legitimitate), prin faptul că ne obligă să legăm ombilical viaţa de opera autorului, explică şi vădita minimalizare a scrierilor publicate antum în raport cu vastul laborator din sertare, cu mulţimea de manuscrise asupra cărora nefericitul poet n-a mai avut timp să revină.

Ca atare, din perspectiva adevărului istoric (şi nu din cea a realizării estetice stricto sensu), versurile apărute înainte de 1989, chiar dacă n-au suferit cine ştie cât de pe urma intervenţiei cenzorului, au fost receptate ca "imperfecte", "impure" - de unde şi necesitatea restituirilor ulterioare, gest de binevenită compensaţie morală. Publicându-i jurnalul intim, tulburător document despre viaţa intelectualului român în comunism (aşteptăm cu nerăbdare şi corespondenţa - poetul de la Borca era un împătimit epistolier!), precum şi alte câteva volume de poeme inedite, Adrian Alui Gheorghe a trădat, poate, "testamentul" bunului său prieten. (Au mai comis-o şi alţii, de-ar fi să ne gândim doar la Max Brod, celebrul amic şi editor al lui Kafka.) Însă fără "trădarea" aceasta pioasă, fără editarea textelor din sertare, Aurel Dumitraşcu ar fi rămas în conştiinţa publicului un scriitor de pluton, lipsit de posteritate. Ceea ce nu înseamnă, repet, că textele antume sunt sub nivelul estetic al celor nepublicate. Dimpotrivă! Cu excepţia volumului de debut, parazitat de un metaforism cam preţios şi stereotip, cele mai izbutite poeme sunt de găsit tot în paginile opurilor revizuite de autor: Biblioteca din Nord şi, mai ales, Mesagerul.

Dar poezia lui Aurel Dumitraşcu nu-i operă de antologie şi nu mizează pe calofilia măruntă, pe şlefuirea de versuri frumoase. Stăpânindu-şi perfect meşteşugul, poetul nu-i un simplu meşteşugar. Cu atât mai puţin un vagabond beat de rouă şi de inspiraţie. Nefiind aşadar un talent genuin, de boem cu inimă simplă, poetul compunea chinuit şi inegal, astfel că niciunul dintre volumele lui de versuri, considerat în sine, ca scriere autonomă, nu-i nici atât de complex spre a-i oglindi, fără rest, personalitatea, nici atât de valoros încât să nu mai aibă nevoie de "anexe" şi ajustări ulterioare. De aceea devin atât de necesare, pentru înţelegerea unei asemenea lirici, variantele, bruioanele, poemele scrise la primul jet pe cine ştie ce caiete uitate, paginile de jurnal şi corespondenţă, în fine, toate documentele în măsură să aducă mărturii credibile despre personalitatea autorului şi geneza operei, despre dinamica actului creator în genere.

El însuşi scriitor fin şi experimentat, Adrian Alui Gheorghe a procedat corect atunci când a ales să recupereze cât mai mult cu putinţă din noianul de texte nefinisate, conştient fiind că literatura aceasta, privită ca palimpsest sau ca joc de oglinzi, câştigă enorm la o lectură integrală, în monadă, cu toate nuanţele la vedere. Drept urmare, termenul de "barochism", utilizat pentru a desemna nota specifică a poeziei lui Aurel Dumitraşcu, nu trebuie înţeles peiorativ, după cum se obişnuieşte, ca resuscitare pur mimetică, artificial-epigonică, a barocului. Din contra, cred că Adrian Alui Gheorghe, îngrijitorul recentului volum Cine merge în Paradis (Editura Conta, 2010) avea de gând să scoată în evidenţă dimensiunea profund intelectuală a operei vizate, o operă de elaborată simplitate, concepută şi trăită solitar, printre cărţi şi vise (Las Soledades, aşa îşi intitulaGóngora un ciclu din marile lui poeme târzii, Los Grandes Poemas). Ca atare, în cazul de faţă cel puţin, "barochismul" nu se referă la o configuraţie estetică particulară, ci la un anumit tip de sensibilitate, modelată de sentimentul tragic al vieţii şi de conştiinţa declinului inexorabil al artei. Pentru a nu complica inutil lucrurile, merită reţinută barem ideea că la şcoala melancoliei, unde şi-au făcut ucenicia artiştii predispuşi la contemplaţie prin însăşi natura defensivă a temperamentului lor atrabilios, de "lunatici" (şi nu doar cei din epocile decadente, de tranziţie, după cum credea Edgar Papu - vezi studiul său de referinţă, Barocul ca tip de existenţă), la şcoala melancoliei, aşadar, a învăţat şi Aurel Dumitraşcu să scrie şi să privească lumea ca pe o carte.

Altminteri, din punct de vedere formal, versurile poetului de la Borca tind mai curând spre concizie şi lapidaritate, adică spre un ideal clasic de artă - de unde şi preferinţa pentru notaţia directă, lucidă, la rece, fără protocol discursiv şi fără inutile zorzoane stilistice. Impresia e de autenticitate, nu de artificiu, pentru că numeroasele surse livreşti, în loc să fie exhibate orgolios, transformând poemul într-o complicată reţea intertextuală (ca la mulţi dintre ceilalţi optzecişti, de pildă), sunt utilizate într-o manieră radical diferită, drept element de sugestie menit să instituie o atmosferă prielnică scris-cititului, reveriilor solitare, într-un cuvânt, poeziei. Altfel spus, departe de a încuraja ostentaţia şi de a se constitui într-un izvor privilegiat de inspiraţie, "cultura" poetului e mai degrabă un factor frenator, ce asigură versului o bună respiraţie pentru că opreşte hemoragia şi reglează metabolismul unei creativităţi adânc ancorate în viaţă. Ce-i drept, existenţa poetului de la Borca se petrece de regulă tot printre cărţi, în spaţiul securizant al bibliotecii unde se refugiază, încă din adolescenţă, dragul de "Aiurel", după numele dat sieşi undeva, într-unul din texte. Cultura intensifică, deci, percepţia vieţii, în linia unui expresionism auster, ascetic chiar, de patos livresc şi de cuvinte însîngerate.

Prin urmare, doar filistinul stupid, care n-a trăit niciodată bucuria lecturii, poate crede că viaţa şi cartea sunt lumi diferite. Însă vieţile celor fără biblioteci sunt "nişte hălci/ aruncate într-un magazin cu instrumente/ dezacordate" (Hălci), şi foarte multe dintre poemele lui Aurel Dumitraşcu sancţionează percepţia aceasta vulgară, celebrând în schimb lectura ca unica formă acceptabilă de existenţă. "Eu/ nu vreau/ să trăiesc/ eu vreau/ să citesc" - iată o confesiune emblematică dintr-o Ars doloris de tinereţe, nuanţată ulterior cu un adagio superb în care se decantează, ca o esenţă rară, sensul vieţii în doi: "Noi am trăit spunându-ne poezii" (Pianul din Borca). Dealtfel, în marea lor majoritate, versurile se aglutinează spontan, anunţând "revelaţia", în jurul unei imagini-pivot sau al unei formule sentenţioase, de tipul "definiţiilor" lirice blagiene (de exemplu: "Omul e marginea de cer în care stelele plâng./ Pămîntul e numai cuvânt", Aprilie 1971) sau al hai-kai-ului, cu caligrafia lui delicată: "- O fotografie cu mama tânără/ întotdeauna/ ţine loc de veşnicie" (Poem). Dar brevitatea aceasta memorabilă nu pare căutată dinadins, ca un efect de stil cu cârlig la public. Aurel Dumitraşcu scrie scurt pentru că nu are timpul şi nici răbdarea de a mai face literatură. Obosit, poetul sfârşeşte prin a vorbi, spontan, ca din carte.

În carte moare pentru a putea trăi mai apoi, sub specie aeternitatis, în forma Paradisului borgesian, întreg universul. Victima predilectă este, bineînţeles, femeia, care nu se mulţumeşte cu rolul de "muză" sau de personaj literar, ci tinde să perpetueze din instinct răul, adică viaţa redusă la principiul elementar, biologic, viaţa cea din afara Bibliotecii: "Dar pe femeie în poem/ niciodată nu o poţi omorî. Celui care umple cănile iar/ îi mai spun: totuşi câteva eu singur am putut omorî./ Pe toate vai într-o singură carte." (Cartea neterminată). Numai "domişoara t(ess)" (o fi chiar eroina din romanul lui Thomas Hardy?) are acces în sacrosanctul lăcaş, şi asta pentru că "povestea încet/ citind din homer pe podea", fără alte pretenţii. Iubita ideală vine, aşadar, dintr-o carte. În carte doarme, apoi, "vulpea albastră", "cu ochii trişti", şi "rugineşte grijuliu creierul tatei", în carte ţipă sinistru lişiţele (motiv obsesiv), se aud acorduri din Mozart şi Bach, şi tot din carte ţâşneşte "firicelul de sânge" care "vorbeşte" în locul poetului mort: "Voi muri într-o duminică dimineaţa. Când vei intra în/ bibliotecă n-ai să mai vezi privighetorile moţăind/ şoricelul cel roşu n-o să-ţi mai treacă prin faţă./ Un firicel de sânge (atât) va ieşi dintr-o carte. El va vorbi" (Cine va vorbi). Acelaşi sânge se strecoară "pe horn" ("în ochii unei vaci jupuite") din cauza "ftiziei cuvintelor" - semn al înstrăinării de sine ("cine sunt eu care mă întreb cu vocile/ altora?" - Bucurii de care mă sperii), dar şi de propria creaţie, văzută ca rod al hazardului ("Am vrut să fac un teatru/ s-a întâmplat să fie o carte./ Prea bine nici eu n-o cunosc" - Noaptea albă cu vocile mele).

În fond, răul se insinuează în Bibliotecă în forma unei "maladii" venite de undeva, de afară, din lumea celor care trăiesc fără să citească. Mesagerul bolii rămâne, după cum am anticipat, femeia, ipostaziată mai întâi ca "voce" a unei comunităţi pragmatice, insensibilă la fericirea tristă a bărbatului ce compune poeme: "-Un bărbat de numai treizeci de ani încuindu-se în casă/ pentru că scrie poeme - ei bine ţi se pare curată/ neruşinare/ ar putea face atâtea lucruri mult mai măreţe/ ce naiba se-ncuie în casă de ce nu-l împuşcă odată.../ În acest timp când tu nu mai sfârşeşti de vorbit când/ stai impacientată în stradă în acest timp bărbatul de/ numai treizeci de ani termină de scris altă carte./ De atâta tristeţe e aproape un bărbat fericit" (Pentru că scrie poeme). Fericirea poetului se vede condiţionată de singurătate şi de captivitatea în lumea cărţilor, ca în acest vers reluat în mai multe texte: "Vezi?/ Din casă/ iese/ singur/ un bărbat fericit" (Autoportret, Vei semăna şi tu cu pământul etc.).

Dar intruziunea femeii, care concepe fericirea în cu totul alt mod (cel "natural", desigur), contaminează atmosfera şi îmbolnăveşte sufletul bărbatului solitar. Femeia aduce cu sine moartea - "Scriem: un autor e/ un om oarecare. Pierdut. Nu te lua după cuvintele lui/ nu te lua după cuvintele mele./ Sunt zile când mori şi tu intrând agale pe poartă. Ştiu/ numele tău te aştept ne închidem/ stăm goi. Uneori putrezeşti tu. Uneori putrezesc eu./ Aproape nimeni nu ştie" (Cimitirul personal) - sau otrăveşte cuvântul inspirat al poetului redus la tăcere: "tu ai să mori nebună de fericire/ uitându-te la un măr. Pot să-mi închipui un măr/ putred stăpânit de o larvă hulpavă. Nu am mai/ scris de mult nici o poezie frumoasă/ n-am mai văzut decât bocitoare. Şi dacă ar avea/ horn casa aceasta pe el nu ar ieşi decât sângele meu/ vânzolit de otravă" (Meeting). De aceea, înainte de a fi primită în iatac, femeia trebuie pusă la încercare şi ţinută la distanţă în caz că nu face dovada unor lecturi serioase, care să-i fi deschis în prealabil mintea şi sufletul, convertind-o la poezie: "- sandburg a spus că omul de la munte trăieşte mai/ departe. Mi-ai scris că nu ştii cine este sandburg/ că de câte ori plouă vinişoare albastre/ brăzdează oraşul. Ai plâns./ Eu nu ţi-am mai scris nimic despre poetul acela/ tu nu ai mai rămas în oraş" (Omul un fum pe colină). Altminteri, trupul feminin (literă moartă dintr-un poem uitat) e admis numai ca obiect, asemeni unei piese de mobilier oarecare: "Privită din spate orice femeie goală seamănă/ cu o maşină de scris" (La poétique avant toute chose). Singura "nuntă" necesară se celebrează, deci, tot în carte: "Biblioteci nesfârşite m-au cerut de bărbat" (Teatru pustiu).

Citatele de până acum ilustrează destul de convingător, cred, faptul că poezia lui Aurel Dumitraşcu, deşi recurge la o recuzită eterogenă şi pe alocuri chiar preţioasă, rămâne, în fond, o poezie elementară, de notaţie, în linia Bacovia-Mazilescu, cu o nuanţă în plus de juvenilitate şi de exuberanţă intelectuală. Ineditele din volumul Cine merge în Paradis, situate la acelaşi nivel valoric cu poezia cunoscută deja (felicitări editorului!), nu aduc, după cum era de aşteptat, lucruri noi. Partitura e aceeaşi, numai "interpretarea" diferă un pic, accentuînd nota gravă, lehamitea de viaţă şi de literatură, pe fondul mai vechiului "divan" păgubos al poetului cu lumea cea fără dragoste de lectură. Iată doar două secvenţe, sper, lămuritoare, care mie mi-au plăcut foarte mult: "pe retină rămâne polenul viclenia realităţii/ eram lucid mai lucid decât pâraiele/ prin care animalele sperioase nu trec/ mare tămbălău cariera mea de pribeag// petrecerile cu cărţi sunt morţi amânate/ o linişte imperială se lasă pe străzi/ poate n-am să mai scriu/ niciodată". (Hotărîrea); "-Puteam face lucruri mai bune/ decât să vorbesc despre moarte şi urme/ decât să scriu o carte nebună şi tristă? Nu puteam/ o veţi citi veţi crede c-aţi/ priceput-o că e tare simplu să scrii cărţi/ să le publici să mai fii şi tânăr/ câte nu veţi spune voi/ frumoşilor deştepţilor infailibililor nemuritorilor// şi eu continuu să vorbesc de unul singur"(Puteam face lucruri mai bune decât să vorbesc despre moarte).

Prezentul volum adaugă un alt, remarcabil, capitol la Cartea pe care Aurel Dumitraşcu a scris-o şi a rescris-o mereu, singur în Bibliotecă, uitând ceea ce nimeni nu va fi ştiut, fericit şi nefericit, cu dorul de viaţa de dincolo.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.