Ce legătură există între Bachelard şi Miţa Baston/ de Bogdan Creţu
Ziarul Financiar
21.03.2011
Din păcate, de câţiva ani, imediat după perioada sesiunii şi a
restanţelor sau a susţinerii examenului de licenţă, devin mizantrop
pentru câteva ceasuri. Sunt momente de igienă psihică, care ţin de
instinctul de apărare al creierului meu; sunt, de asemenea, semne
că umorul, care mă părăseşte rar, nu îmi mai ţine de cald. Din
păcate, cum sunt într-o permanentă criză de timp în ultima vreme,
sunt nevoit să scriu acest articol într-o asemnea stare de
"convalescenţă".
L-am ascultat în seara asta pe ministrul învăţământului la un
post de ştiri cu iz propagandist. Nu părea convins de ceea ce
spune, părea chiar distant. Clar este că el conduce acum un sistem
lipsit de repere, care a fost nevoit să renunţe la calitate.
În
fine, omul promitea că noua lege a învăţământului va schimba
această criză a calităţii. Cum să ai încredere? Dar un lucru e
cert: de vreo 7-8 ani asistăm impasibili la prăbuşirea sistemului
educaţional românesc. Ajung, ca profesor cu exigenţe nu mari, ci
minime, care ţin de bun-simţ, să apreciez când dau de o teză
curăţică, scrisă neutru, dar corect. Studentul nu se mai ruşinează
dacă nu ştie, i se pare că aşa e normal; când îi reproşezi că nu a
citit, te priveşte galeş, cu ochi umezi şi doar că nu-ţi spune că
ai pretenţii exagerate.
Încep să îmbătrânesc, fac, cu siguranţă, parte dintr-o altă
lume. Nu evit, prin urmare, stereotipul: pe vremea mea nu era aşa.
Am ales să dau admitere la Litere pentru că eram maniac: citeam şi
iar citeam şi credeam (cred şi acum, nu-i vorbă) că nimic nu e mai
important decât cititul. Când găseam o carte pe care o vânam de
mult prin anticariate, jubilam. Aşa fac şi acum. Aşa fac şi unii
dintre prietenii mei mai vechi. Când le povestesc, uneori cu un
entuziasm ce poate părea vetust-romantic, studenţilor mei despre
anumite cărţi, par impasibili. E ca şi cum aş încerca să-l conving
pe controlorul din tramvai că trebuie să pună pasiune în ceea ce
face şi că munca lui implică responsabilitate. Uneori am impresia
că-mi iese, că sala reacţionează şi plec acasă mulţumit, ba chiar
niţel euforizat. Totul ţine până la examen, când probabil că le par
unora total antipatic, de nu de-a dreptul absurd: cum pot să pic pe
cineva doar pentru faptul că nu a citit? Doar nu a avut niciodată
probleme din cauza asta? În fine... Mă încăpăţânez să cred că
există o responsabilitate şi aici: sigur, un absolvent nu trebuie
să fie genial, dar un minimum decent trebuie să-l ştie. Suficient
cât să-şi poată exercita în mod onorabil meseria la care diploma îi
dă dreptul. Părerea mea. Dacă nu ştie, asta e, poate că are altă
vocaţie... Lucrurile par simple, dar nu sunt.
Reiau şirul: pe vremea mea, cine comitea o gafă, cine dădea
semne că e incult nu avea viaţă uşoară. Râdeam de colegele din
liceu şi din facultate care scriau greşit numele lui Nietzsche sau
care îi confundau pe Russo al nostru cu Rousseau al francezilor.
Dar asta se întâmpla rar; proporţia era fericită (azi mi se pare
ideală): puţini erau "la furat", cum se spune, iar cei mai mulţi
erau oricum bine orientaţi. Şi iar puţini, foarte buni, cum e şi
normal. Azi dozările s-au inversat şi mă tem că şi criteriile: de
râs au devenit cei care se încăpăţânează să se pregătească serios,
cei care "pierd vremea" prin bibliotecă.
Să dau câteva exemple, poate mai neacademice, dar
elocvente.
Când eram în liceu, am avut o prietenă destul de prezentabilă;
câştigase un concurs de miss destul de important, se ţinea cam
fudulă şi a trăit destulă vreme din acest capital. Ei bine, ca
orice om, trebuia să aibă şi ea un defect. Unul care răscumpăra din
plin frumuseţea ce îi bloca şi pe cârcotaşi. Nu era prea isteaţă.
Iar acest lucru ieşea cel mai bine în evidenţă când se cometau
lucrările la literatură. Ei bine, am rezistat eu ce am rezistat,
dar după o vreme a trebuit să pun punct unei legături reciproc
(sper!) avantajoase sub presiunea clasei. Sincer, mă cam jenam. Şi
îmi era greu să-mi reţin maliţiozităţile. Ştiţi ce se întâmplă
acum? Încep să am regrete, să-mi fac reproşuri. Prietena mea de
atunci era peste cei mai mulţi dintre studenţii mei de azi. Nu
citea, dar făcuse o şcoală serioasă şi măcar nu comitea dezacorduri
cu dezinvoltură... Da, ştiu că e nediplomatic, dar este purul
adevăr. Şi încă ceva, ce ţine de normalitatea de mai an: nu a dat
la Litere, ci a urmat o carieră confrom talentelor ei.
După câţiva ani de experienţă, am ajuns să nu mă mai mir de
nimic: nici când o studentă confundă iluminismul cu iluzionismul;
nici când altcineva o confundă pe Helga, frumoasa soţie a
Strutocămilei, cu... Hegel; nici când studentul X e convins că
maestrul lui Eliade, Sebastian & Co. se numea Nae Georgescu;
nici când, la licenţă, o (era să fie!) absolventă habar nu are ce
înseamnă "tragic", deşi a citat în lucrarea sa câteva titluri grele
în domeniu; nici când o alta pronunţă, cu nonşalanţă, ba chiar cu
gingăşie, numele lui Bachelard à l'anglais (nu-i nimic, un
poet din târg, doctor, cum altfel?, îi ortografia prenumele, cu
egală seninătate, dar fără gingăşie, Baston, considerându-l, ştiu
eu, rudă cu Miţa Baston).
Şi totuşi... uneori simt că s-a ajuns prea departe. Azi am
primit un mesaj din partea organizatorilor unei conferinţe
naţionale. Precizau în invitaţia lor că un comitet ilustru va
analiza propunerile doritorilor şi va delibera dacă le acceptă au
ba. Şi au deliberat. Problema este că şeful ăl mare al întregii
"afaceri", care semnează cu "dr." înainte de nume, mi-a comunicat,
printr-un mail oficial, verdictul pe care îl aşteptam cu sufletul
la gură: "Vă anunţăm că a-ţi fost acceptat să participaţi la
Conferinţă cu lucrarea propusă". Halal!
Acum, vina acestei stări este împărţită. Un lucru ştiu sigur:
s-a ajuns aici în numai câţiva anişori. Studenţii mei din primii
ani erau buni şi foarte buni. Marea performanţă a sistemului de
învăţământ românesc aceasta este: da, a facilitat oricui, dar
oricui accesul la învăţământul superior; poţi face o facultate
oriunde, din Iaşi, în Caracal, din Bucureşti, în Copşa Mică. Acum,
să mai cred că un ministru, cum este domnul Funeriu, care are o
pasiune pentru maşinile Jaguar şi o experienţă colosală la catedră,
va readuce lucrurile în matca lor normală? Ei bine, pentru aşa ceva
nu mai găsesc resurse...
BOGDAN CREŢU (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul
Constanţa) este lector la Catedra de Literatură Română din cadrul
Facultăţii de Litere, Universitatea "Al.I. Cuza" din Iaşi. Doctor
în filologie, cu distincţia magna cum laudae, din iulie
2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi
eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor
din România; Premiul pentru debut al revistei "Convorbiri
literare"); Matei Vişniec - un optzecist atipic (Premiul
pentru debut al "Ziarului de Iaşi", nominalizat la Premiul pentru
debut al revistei "România literară"), Lecturi actuale. Pagini
despre literatura română contemporană (Premiul pentru critică
al revistei "Ateneu"), Utopia negativă în literatura română.
Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în
diferite reviste culturale. Semnează prefeţe la numeroase volume,
antologii etc. Redactor al revistei "Paradigma". Membru al Uniunii
Scriitorilor din România şi al Asociaţiei pentru Literatură
Generală şi Comparată. Din 2006, semnează o rubrică săptămânală în
"Ziarul de Iaşi". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" a
Radio Iaşi, din 2006.