O ţară de figuranţi pentru câţiva actori/ de Lucian Vasilescu
În ultimii 20 şi un pic de ani, în România s-a făcut casting. S-au dat probe peste probe şi acum se joacă/ trăieşte/ difuzează "live" cel mai tare reality show al tuturor timpurilor. E un scenariu scris pentru vreo douăzeci de milioane de oameni, dintre care mai puţin de 0,5% deţin roluri (principale sau episodice) iar restul fac figuraţie.
Rolurile (principale sau episodice) s-au distribuit pe criterii foarte stricte şi sunt, în marea lor majoritate, transmisibile dinastic. Mai sunt şi partituri mai mici, tot transmisibile. Cum este şi SIDA. Asta înseamnă că, cel puţin teoretic, un figurant din distribuţia actuală poate promova în categoria celor care interpretează câte un rolişor episodic dacă "şade frumos". Cu sau fără alifie, cum îl apucă pe fiecare şansa promovării.
În categoria celor care interpretează rolurile principale se promovează, cum spuneam, conform principiului dinastic sau când acesta, din motive obiective, nu este funcţional, se promovează conform normelor cu tradiţie ale Academiei Franceze (când crapă câte o "vedetă", de moarte bună sau de vendetă, e promovat un personaj din linia a doua).
În epoca înfloritoarelor mass media audio-vizuale şi internautice, societatea românească s-a scindat simplu, nenuanţat şi fără echivoc. Dacă în vechimea glorioaselor imperii antice lumea era împărţită în sclavi şi stăpâni de sclavi, acum, după mai bine de 21 de veacuri de "evoluţie", clasele/ categoriile sociale sunt tot două, cu nume doar schimbat: figuranţi şi actori. O diferenţă, însă, faţă de vremurile de demult tot există: istoria a consemnat nu puţine revolte ale sclavilor în vreme ce figuranţilor de astăzi pare să le fie suficient că se văd şi ei, din când în când, chiar agonizând în direct, la televizor.