Alexandru Ciolan: „Schimbările profunde nu sunt declanşate de reportaje televizate, ci de idei puse în cuvinte.” (II)/ de Stelian Ţurlea

- De aproape doi ani semnezi în "Ziarul de duminică" o rubrică intitulată "Misterele cuvintelor", pe care o citesc cu pasiune. Şi nu numai eu. Ce înseamnă pentru tine misterele cuvintelor, de unde această pasiune?

- Te ştiu de-o viaţă, adică de la sfârşitul anilor '70, când ai început să lucrezi la revista "Lumea", versiunea în limba spaniolă, o prostie de revistă de propagandă, cu totul diferită de cea în limba română, dar o rampă de lansare pentru mulţi tineri buni cunoscători de limbi străine, ca tine. Cât de radicală a fost acea experienţa care te-a rupt de meseria de profesor?

- Nu a fost o ruptură radicală, nu mi-a plăcut, nici nu mă prinde meseria de profesor. După primul an de facultate am făcut, vara, practică, la Congresul mondial al populaţiei, o experienţă pe care mi-o amintesc cu nostalgie… Era anul 1974, eram tânăr, plin de energie şi de speranţe, încă nu începuse să se oprească apa caldă, copilul meu cel mare avea câteva luni şi nu era o problemă să cumpărăm carne de vită sau de pui de la alimentara din faţa blocului ca să mănânce lucruri proaspete. Congresul era o demonstraţie ceauşistă de putere şi mărinimie, de deschidere spre lume, de organizarea lui se ocupa academicianul Mircea Maliţa, eu fusesem repartizat la un departament de primire a delegaţiilor străine (coordonam, chipurile, interpreţii traducători) condus de Tudor Meleşcanu, pe atunci o tânără speranţă a diplomaţiei româneşti. Evident (ştiu acum, pe atunci nu ştiam) că oamenii ca Maliţa şi Meleşcanu erau fantoşe, cei care trăgeau sforile erau păpuşarii nevăzuţi, activişti dispreţuitori, cu mentalitate de vechili, unul dintre ei, un tovarăş în costum cenuşiu, la fel de lat pe cât era de înalt, m-a "remarcat" şi a coborât, uman, la nivelul meu să mă întrebe dacă sunt conştient ce mă aşteaptă după ce voi termina facultatea: un post de profesor de ţară, în cel mai bun caz navetist… (alternativa era, evident, să mă fac activist, ca să rămân pe asfalt, în Capitală). I-am răspuns, cu o inconştienţă plină de speranţă, că nu voi ajunge profesor de ţară, că voi face cercetare… A ieşit o lege care spunea că absolvenţii nu pot fi angajaţi în instituţii centrale decât după ce şi-au terminat stagiatura (în cazul nostru, al filologilor, prin noroaie, la ţară), şi după absolvire am ajuns profesor navetist, am stat un an crunt în învăţământ şi m-a salvat… revista "Lumea", prostia ideologică pe care o pomeneşti. Era mai puţin decât îmi doream (mă visam cercetător) dar mult, mult mai mult decât aveam. Scăpam de navetă, scăpam de învăţământ, care nu mi-a plăcut, lucram înconjurat de oameni scuturaţi, am fost, iată, coleg cu tine şi cu Ilie Şerbănescu, chiar şi şefii, un Radu Pascal sau un Radu Budeanu (Dumnezeu să-i odihnească!) erau altceva decât inspectorii şcolari din Teleorman.

Nu am făcut nicio clipă pasiune pentru profesia de jurnalist, "Lumea" era pentru mine ceea ce fuseseră Roşiorii de Vede pe vremea când făceam naveta la Alexandria: o gară în care aşteptam următorul tren. Lucrasem încă din studenţie, serios, aplicat, cu conştiinţa că pun umărul la apariţia unor titluri fundamentale, la ediţia românească a cărţii lui Carlo Tagliavini, "Originile limbilor neolatine", după terminarea facultăţii colaborasem la ediţia definitivă a "Istoriei limbii române" a lui Alexandru Rosetti. Ceea ce făceam la "Lumea" (traduceri de texte propagandistice, corectură şi "cap limpede") mi se părea o joacă, un intermezzo. Salariul era foarte mic, se născuse al doilea copil, locuiam într-un apartament "confort 2" (adică mai mic decât cele obişnuite şi fără balcon) în Drumul Taberei, eram turbat să câştig un ban în plus… M-am dus la şeful meu direct, Radu Budeanu, şi i-am expus problema, aş fi fost dispus să scriu orice, numai să scot un ban, dar Radu Budeanu mi-a tăiat-o scurt, pastilele ideologice, bine plătite, erau "ciubucul" unor foşti colegi de-ai lui din TVR, indivizi pe care decembrie 1989 i-a găsit în Studioul 1, care "au minţit poporul / cu televizorul". Ceea ce puteam face era să scriu despre relaţiile hispano-române. Dacă scriam despre asta aveam acceptul lui. Şi am făcut-o… M-am dus cu primul articol la el (scris în spaniolă, tradus în română, ca să-l poată citi) şi mi-a spus plictisit să-l pun pe birou. A fost prima şi ultima dată când i-am dus un articol la "aprobat". Am ţinut, câţiva ani, o rubrică aproape săptămânală dedicată istoricului relaţiilor hispano-române. Cred că s-a adunat suficient material pentru o carte… Şi niciunul dintre materiale nu a trecut pe la aprobare: scriam, duceam la cules în tipografie, corectam şi… publicam (partidul avea încredere în mine, nu mă verifica!). Am câştigat, şi eu, un ban cinstit de pe urma unei reviste care, cum bine spui, era în fond "o prostie de propagandă"… Materialele mele nu au fost, cu siguranţă, citite de nimeni, aşa cum nu sunt citite nici "Misterele cuvintelor" de astăzi… Cu deosebirea că pe atunci nu eram citit, dar eram plătit, iar azi nu sunt nici citit, nici plătit… Am evoluat, cum adânc spune românul, din lac în puţ… Glumesc, evident!

- Editura pe care o conduci a publicat o carte apreciată şi neînţeleasă în egală măsură - "A treia forţă. România profundă", pe care continui, împreună cu autorii, s-o prezinţi publicului în turnee prin ţară. Prietenul tău Dan Puric spunea: "Cartea aceasta face o potecă înspre noi înşine, cartea aceasta face o sinapsă cu inima României…". Ce înseamnă pentru tine România profundă?

- Reîntâlnirea cu Ovidiu Hurduzeu, unul dintre autorii cărţii (cu care am fost coleg de redacţie, la Editura Politică) şi întâlnirea cu Mircea Platon, celălalt autor al cărţii, au fost una dintre minunile pe care ni le rezervă Cerul pentru a ne schimba viaţa. Lucruri care zăceau îngropate adânc în mine, sub un strat gros de steril (printre ele, în primul rând, credinţa) au ieşit brusc şi cu limpezime la suprafaţă. Tot ce pot să spun şi să sper este ca volumul "A Treia Forţă. România profundă" să trezească şi în alţii ceea ce a trezit în mine. Ce este România profundă…? Este România frumoasă pe care am descoperit-o în ultimii ani şi care m-a făcut să-mi recapăt speranţa: România părintelui Justin Pârvu de la mânăstirea Petru Vodă, a părintelui Ştefan Negreanu din Arad, a profesorului Sebastian Moldovan din Sibiu, a părintelui Valică de la Vatra Dornei, a părintelui Valentin de la Turnu, a fraţilor şi surorilor de la Petru Vodă, Turnu şi Diaconeşti, a spectacolelor trupei Passe-Partout - Dan Puric, a preoţilor de mir din parohia Herăstrău, a atâtor şi atâtor oameni care vor ceva în primul rând pentru semenii lor şi abia apoi pentru ei… România profundă nu are nimic a face cu România grătarelor de sfârşit de săptămână care parcă ar marca sfârşitul lumii, a gipanelor şi a manelelor, a corporaţiilor transnaţionale care ne storc tinerii de vlagă, nici a lipsei de speranţă care îi alungă la cules căpşuni în Occident, nici cu România peturilor care plutesc pe lacul Bicaz sau a pungilor de plastic duse de vânt până în inima pădurii, nici a lăsăturilor de câine scos la plimbare aşa cum ar trebui să fie scoşi copiii, nici cu România marginalilor care rostesc cel mult 200 de cuvinte, nici cu… dar mă opresc aici, pentru că exerciţiul de definire a României profunde prin ceea ce nu este ar trebui continuat de fiecare dintre noi.

- Dan C. Mihăilescu spunea că această carte e "un bulgăre de dinamită". Crezi că în zilele noastre o carte mai poate ajuta la schimbarea unor mentalităţi?

- Dan C. Mihăilescu ştie, şi tu ştii, şi eu ştiu, şi cititorii acestor rânduri (câţi vor fi fiind) ştiu, şi, în general, oamenii inteligenţi ştiu că schimbarea este posibilă. Şi că schimbările profunde nu sunt declanşate de reportaje televizate, ci de idei puse în cuvinte. Lumea, bună sau rea, aşa cum o vedem, nu a evoluat (sau involuat) împinsă înainte sau înapoi de vedete mediatice, ci de oameni care au "văzut idei". Ce înseamnă să vezi idei e altă discuţie. "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul." De aici începe totul…