Lumea după Tudor Banuş

Autor: Daniel Nicolescu 15.06.2011

În replică, poate, la paranoia lucidă a catalanului Dali, româno-francezul Tudor Banuş propune formula artistică a "delirului controlat". Expoziţia deschisă de el în spaţiul galeriei Dialog* încearcă să închege o panoramă a acumulărilor delirant-baroce şi a incongruenţelor atent strunite, prin câteva zeci de planşe de mari dimensiuni care izbutesc, simultan, să resuscite spiritul marii şi nemuritoarei gravuri, aşa cum a evoluat ea de la Dürer la, să zicem, la Gustave Doré.

Tudor Banuş este un grafician (desenator, gravor, dar şi, în ultima vreme, pictor) căruia i s-au deschis porţile recunoaşterii internaţionale, dar care este puţin ştiut în ţara lui de baştină. Fenomenul este explicabil, în bună măsură, prin faptul că a emigrat în Franţa în 1972 (avea, pe atunci, 25 de ani) şi că succesul lui în afara graniţelor, jalonat de colaborări prestigioase, în calitate de ilustrator, la marile săptămânale ale lumii libere ("Le Monde", "The New-York Times", "Die Zeit", "Le Point", "Le Figaro", "L'Express", "New York Magazine", "Ca m'interesse", "Science et vie şi altele) sau la edituri cu greutate(precum Laffont, Gallimard, Hachette, Les Presses de la Cité, Seuil, Abrams, Simon and Schuster etc. ), într-o epocă în care comunicarea între Est şi Vest se izbea violent cu capul de faldurile Cortinei de Fier, nu avea cum să ajungă la urechile şi, mai ales, la ochii publicul român.

În anii ce au urmat obţinerii cetăţeniei franceze (1975) a deschis circa 45 de expoziţii personale la Paris, Bruxelles, Londra, München, Hamburg, Viena, Düsseldorf, Nüremberg, Geneva, Basel sau New York. Cum se poate vedea, Bucureştiul, după 1989, lipseşte de pe harta manifestărilor publice ale artistului. Un prim semn, însă, că locul său de origine îl preocupă şi îi stârneşte energiile pozitive, este faptul că ilustrează în 2004 "Enciclopedia zmeilor", de Mircea Cărtărescu (pentru care şi primeşte Premiul naţional din partea Ministerului Culturii). Ulterior, în 2010, Institutul Cultural Român îi publică splendidul album "Parc(o)urs", un album de sinteză, care reia întregul traseu biografic şi artistic al plasticianului, care este magnific ilustrat şi care benefiază de exegezele unor comentatori de talie. Iar acum, când "copilul-minune" Tudor Banuş se află în pragul împlinirii vârstei de 65 de ani, iată că a venit şi această bine-meritată expoziţie retrospectivă, menită să-l poziţioneze ferm în peisajul artistic românesc şi să-i consacre un loc privilegiat în sufletul publicului nostru.

Ştiu, vorbele de mai sus sună convenţional şi par să bifeze doar un (alt) eveniment expoziţional din spaţiul autohton; le-am pus pe hârtie pentru că realmente cred că Tudor Banuş, dincolo de orice comentariu avântat, de orice interpretare plină de arguţie, este o valoare sigură, un talent genuin de excepţie (din stirpea celui care a creat faima unui alt mare desenator român - Traian Filip), cizelat prin exerciţiu trudnic şi prin asimilare continuă a marilor experienţe grafice (şi intelectuale) ale lumii. De la ilustraţia cu tâlc şi "poantă" (adecvată formatului de ziar, care comandă un anume mesaj) la intepretarea vizuală a textului de carte la imaginea deconcertant-absurdă a graficii de atelier şi la marile construcţii aglutinante, care amintesc simultan de listele mirobolante ale Rabelais şi de hibridizările lui Bosch, Tudor Banuş inventează prodigios, suprapune halucinant nu doar obiecte şi personaje, ci şi stiluri grafice şi tehnici de lucru. E de fiecare dată altul, rămânând esenţialmente el însuşi. Fiecare imagine pare că porneşte dintr-o singură linie şi apoi începe să prolifereze, să crească precum cozonacii, să se dezvolte pe verticală şi pe orizontală, ca apoi să meargă spre adâncime. Nu spre adâncimea cu sugestie 3D, ci spre aceea a sensului, de care autorul pare că se sprijină cu aceeaşi încredere pe care pare că o investeşte în latura pur estetică a lucrărilor sale.

Iată o imagine elocventă pentru arhitectura desenelor sale de mari dimensiuni: "Dragoste ne-euclidiană" (peniţă, tuş, acuarelă, vezi foto 1). E o îmbrăţişare ciudată, în care un El îngenuncheat, cu chipul văzut pe jumătate din profil, cu ochi închişi (sau întorşi spre interior) cuprinde în braţe (ca pe un violoncel) o întruchipare feminină a cărei parte superioară este cupola unui edificiu (o biserică?) ce îşi pierde partea de jos a zidurilor în contururile unui trup cu viscerele expuse ca la o disecţie anatomo-patologică. Trupul se termină cu un sex femeiesc graţios şi neerotic, care grafic ascunde o sugestie de cruce, perfect simetrică, dar în poziţie de nadir, faţă de aceea care coafează turla bisercii. Pântecul femeii ascunde nu doar organe, ci şi un întreg tezaur de giuvaeruri, din care un gnom a adunat o parte şi le-a vârât într-un sac, sub privirile vag ameninţătoare ale unei girafe cu cap de dinozaurian. El, "cântăreţul la femeie" (ţine şi un mic arcuş în mâna stângă), are marcate pe epidermă sumedenie de schiţe geometrice, are picioarele cuprinse într-o învălmăşeală elegantă de vegetale, iar torsul îi este despicat precum gura unui cameleon din care ţâşneşte nu o limbă hulpavă, ci un mănunchi de pensule, un compas şi o foarfecă.

Nu doar Dragostea lui Banuş este ne-euclidiană, complexă şi imprevizibilă, ci şi însuşi universul desenelor sale. Să ne amintim că geometria euclidiană (plană) admite postulatul potrivit căruia printr-un punct situat în afara unei linii drepte poate trece o singură linie paralelă la acea dreaptă. Tudor Banuş, cu iscusinţa lui neobişnuită şi cu imaginaţia lui (abia) controlată, face să treacă, lobacevskian, prin punctul acela o infinitate de linii (sensuri) paralele.

*) Tudor Banuş, "Delir controlat", 7 iunie-8 iulie 2011, galeria Dialog, Primăria sectorului 2