Tudor Banuş: „În România există cărţi scandalos de scumpe în raport de ce ascund între coperţi”

- În condiţiile în care proliferează cartea electronică, e-book-ul, crezi că grafica de carte mai are vreo şansă de supravieţuire? Crezi că meseria de ilustrator de carte va mai avea vreun rost?

- Nu pot să prevăd viitorul. Trebuie însă văzut ce fel de ilustraţie. Există graficieni specializaţi, cei care practică infografia, şi care lucrează, eficient, direct pe calculator. În numeroase reviste, există ilustratori care, cu Photoshop-ul asamblează diferite imagini, le decupează, le aranjează. Ei au acum căutare, pentru că sunt în rezonanţă cu epoca noastră, cu tehnosfera. Ei sunt gustaţi. Pe mine, însă, mă interesează limbajul universal al gravurii, care s-a format de-a lungul secolelor şi care a ajuns să poată exprima aproape toate situaţiile reprezentabile. E un limbaj care, pe mine, mă satisface din plin. E un limbaj veşnic, dar care trece în ochii celor care îl contemplă în ziua de azi drept datat. Cum însă generaţiile care vin vor comanda ce vor să vadă, probabil că acesta va fi uitat, lăsat deoparte.

- Înţeleg că demonul Adobe nu te-a ispitit niciodată?

- Nu, niciodată, pentru că, pentru mine, hârtia şi un creion şi o gumă, eventual, reprezintă instrumentul complet. E ca orga. Poţi să faci practic orice cu un creion şi o hârtie. Deci nu, nu am simţit nevoia unei complicaţii tehnologice care, e drept, dă posibilitatea de a ajunge la imagini mult mai spectaculoase decât cele produse cu bătrânul şi simplul creion. Una peste alta, Photoshop-ul e foarte util când vrei să măreşti contrastul, când vrei să schimbi nişte culori, să pui drept o fotografie strâmbă, şi apoi să trimiţi imaginea pe e-mail.

- Pe de altă parte, există tableta grafică.

- E-adevărat, dar n-am încercat-o nici pe asta. Nu trebuie uitat că tableta nu lasă în urmă un original. Astfel, aura unicatului se pierde. Desigur, n-am nimic împotriva "multiplelor", cum e litografia. Eu o practic destul de mult, o execut alb-negru şi apoi o colorez cu acuarelă. Deci, sigur, tableta grafică e OK, dar nu pentru mine. Poate va fi cândva.

- Ce modele ai avut în decursul timpului, la ce mari graficieni ai revenit mereu?

- Modelele au fost nenumărate, şi am început să le descopăr aici, în condiţiile unei ţări comuniste, în anii 55-60, copil fiind. Le vedeam nicăieri altundeva decât acasă, unde părinţii mei aveau câteva serii de mici albume, dedicate unor pictori sau graficieni. Uneori se întâmpla câte un miracol. Aşa a fost când am descoperit în bibliotecă un Dante (mai ales "Infernul" din "Divina Comedie"), ilustrat de Gustave Doré. Nu ştiam, la vremea aceea că el lucra cu circa o sută de gravori care îi făceau plăcile, după desenele lui. Cineva care putea şi să imagineze aşa ceva şi să execute, în acelaşi timp, mi se părea un zeu. Ca să nu mai spun că intra în funcţiune şi o a treia meserie, a celui care "trăgea" gravurile şi care era şi el un mare specialist. Era un întreg lanţ de competenţe şi talente, un lanţ care pe mine mă lăsa cu gura căscată. După asta au urmat Bosch, Breughel, Urs Graf, apoi prerafaeliţii, Mucha, Art Nouveau, şi am ajuns chiar la Marcel Chirnoagă, pe care l-am admirat foarte mult. Au existat multe repere. La un moment dat, printr-un prieten, am ajuns la bătrânul Schweitzer Cumpăna, la care am pătruns în atelier. M-a încântat cu felul lui de a fi, modest, cu felul lui admirabil de a picta. Pe orice punea mâna, îi ieşea.

- Cu ce artişti din generaţia ta ţi-ai descoperit afinităţi? L-ai cunoscut pe Traian Filip, bunăoară?

- Ca să zicem aşa, bietul Traian Filip, a cărui dispariţie prematură a şocat pe toată lumea. Ne-am cunoscut pe când lucram la New York Times, el se afla tot în NY, şi ne-am descoperit înrudiţi prin fantezie, prin atracţia faţă de suprarealism. Apoi Tudor Jebeleanu, care este un suflet mare şi pur, care, bineînţeles contează foarte mult pentru mine. Apoi în Franţa, Erik Desmazières, care e însă celebru doar în lumea mică a cunoscătorilor. Un om capabil să lucreze luni de zile pe o singură placă. Şi căruia îi ieşeau de sub mână capodopere. Şi ca el mai sunt şi alţii. Exista de pildă o galerie la Paris, Michèle Broutta, care expunea o pleiadă de gravori admirabili.

- Mai există azi public pentru grafică, pentru gravură?

- Un public restrâns. Pe de altă parte, însă, grafica este mai abordabilă ca preţ. În general pictura îi convinge, dar buzunarul îi împinge către gravură. Există o serie întreagă de plasticieni talentaţi la Paris, pe care i-am şi expus. Asta pentru că mă ocup cu aşa ceva la Nogent sur Marne, unde locuiesc. Organizez atât conferinţe asupra artei, cât şi expunerea pe simeze a unor artişti. În decurs de zece ani au fost expuşi o sumedenie de pictori de mare valoare din Paris. Din păcate, despre aceştia nu se aude cât se aude despre alţii, intraţi în diverse reţele ale artei contemporane, aşa-zis conceptuale şi care beneficiază de un răsunet mediatic infinit mai mare şi disproporţionat în raport de valoarea lor. Ei sunt impuşi pe piaţa financiară a artei, dar rămân artişti fără artă.

- Iată bunăoară isteria cu chinezii... Au ajuns la nişte preţuri colosale, iar atenţia galeriştilor şi caselor de licitaţii occidentale este focalizată excesiv asupra lor....

- Bine, da, chinezii sunt ultimul vagon al trenului. Este o metastază a aceleiaşi boli, să nu ne mirăm prea tare că azi sunt chinezi şi că mâine vor fi brazilieni sau indieni sau cine ştie ce alt mare neam care se va impune pe piaţa financiară a artei. Aude de Kerros a scris o carte foarte interesantă pe acestă temă. Se cheamă "L'art caché : Les dissidents de l'art contemporain", în care vorbeşte exact despre arta impusă de marile instituţii financiare şi culturale. În acelaşi timp, însă, există o artă ascunsă, cu mică vizibilitate oficială, o artă disidentă, care se va impune, probabil, în timp, ca o latură cu adevărat puternică, originală a artei contemporane. Tot aşa, există un Jean-Philippe Domecq, care vorbeşte despre artiştii fără artă, despre "mizeria artei". Şi mulţi alţii care spun nişte adevăruri majore, dar care nu sunt auziţi. Nişte adevăruri evidente pentru cine vrea să vadă, dar inexistente pentru cei care sunt ei înşişi prinşi în agrenajul acestei mistificări. E vorba despre o impostură generalizată, bine bugetată, care beneficiază de o reţea solidă, ramificată atât în instituţiile de stat, cât şi în cele private. Să revin la acei pictori parizieni excelenţi despre care vorbeam şi pe care-i promovez. Ei trăiesc, lucrează şi sunt apreciaţi de un cerc restrâns de connaisseurs, care-i urmăresc şi care-i cumpără. Nu pentru că au auzit că sunt buni, nu pentru că li s-a spus că sunt valoroşi, ci pentru că inima, gustul, educaţia îi împing către asta.

- Cu cât se plăteşte o copertă la un săptămânal important, "L'Express", să zicem.

- Preţurile variază, bineînţeles, de la o reputaţie artistică la alta. Din păcate, azi, pentru coperţi se foloseşte aproape exclusiv fotografia. Ilustraţia tradiţională aproape a dispărut, pentru că este o creaţie artizanală, manuală, asupra căreia se coboară tot dispreţul decidenţilor din presă, care consideră că e ceva prea primitiv să faci apel la "mână", de ca şi cum mâna n-ar fi cel mai nobil, mai perfecţionat instrument din câte există. Pe vremea când făceam aşa ceva, dacă îmi aduc bine aminte, echivalentul în banii de azi ar fi fost cam 800 de euro pentru o copertă.

- Plăteau mai bine revistele de peste Ocean?

- Da, cu siguranţă. În mod ciudat, însă, nu cele vestite. New York Times, de pildă, oferea mai mult prestigiu decât bani. Ofereau, în schimb, preţuri excelente revistele corporatiste, cele ale unor universităţi...

- Cum ţi se pare că arată azi cartea românească?

- Nu ştiu, privind standurile de la Gaudeamus sau de la Bookfest, mi se pare că producţia românească, sub aspect grafic, e vie, e atractivă. Deşi e sensibil un decalaj faţă de piaţa europeană, avem totuşi coperţi bune, cu ilustraţie frumoasă, dar şi coperţi vulgare. Dar mai ales există cărţi cu preţuri vulgare. Vulgar de mari în raport de ce ascund între coperţi. Scandalos de scumpe. Pe mine, în momentul de faţă, nu mă mai atrag cărţile somptuoase. Acasă am o bibliotecă cu mii de albume, iar acum, când cumpăr o carte, îmi doresc un format decent, o copertă şi nişte straie grafice simple. Hai să-ţi dau un exemplu arhicunoscut: coperta simplă, albă, de la Galimmard. De cum o vezi, îţi inspiră simpatie şi încredere. Am nostalgia cărţilor cu copertă albă sau crem, pe care să fie imprimată o ilustraţie negru pe alb. Nu ştiu de ce azi e devalorizată această simplitate a negrului pe alb, în care se pot înscrie toate sensurile posibile.

Sper că am ajuns într-o fază în care pot face ceea ce aş fi vrut să fac înainte. Am trecut prin ilustraţia de presă şi ilustraţia de carte, ca nişte necesităţi vitale. Acum pot să fac pictură (pentru care n-am prea avut timp), dar şi grafică şi desen. Cu desenul începe tot, desenul este mama tuturor celorlalte. În momentul de faţă trăiesc doar din expoziţii, din ce expun şi vând direct de pe simeze, aşa că îmi pot permite să fac ce vreau în materie de plastică. Nu trebuie înţeles din asta că grafica de carte a fost pentru mine doar o necesitate alimentară. Mi-a plăcut enorm să fac asta. Ţin minte că fiecare comandă era o provocare. Când primeam textul spre ilustrare, urma puseul de adrenalină: aveam un timp limitat de execuţie, aşa încât trebuia să-mi concentrez toate resursele mentale şi fizice ca să isprăvesc la timp şi să fac tot ce era mai bun.