Proximităţi şi mărturisiri (I)/ de Ioan Pintea
Ioan Pintea s-a născut la 26.10.1961 în Runcu-Salvei, Bistriţa-Năsăud. Absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca. Preot paroh la Biserica "Sfinţii Trei Ierarhi"din Bistriţa. Redactor-şef la revista Mişcarea literară. Membru al Uniunii Scriitorilor din România (filiala Cluj). A editat, prefaţat şi îngrijit o mare parte din opera lui N. Steinhardt: Dăruind vei dobândi, 1994 (ajunsă la ediţia a VII-a); Călătoria unui fiu risipitor, 1995, Ispita lecturii, 2000, Pledoarie pentru o literatură nobilă si sentimentală (volumul I şi II), împreună cu Radu Săplăcan, 2001, 2003, Eu însumi şi alţi câţiva (eseuri noi şi vechi), 2001, O icoană maramureşană Nicolae Monahul, 2002, Eseu romanţat asupra neizbânzii, 2003; Cuvinte de credinţă, 2006.
Poezie: Frigul şi frica, 1992, Mormântul gol, 1999, Grădina lui Ion (versuri), 2000, Casa Teslarului, 2009, 50. Poeme alese, 2011.
Eseuri, jurnale, convorbiri: Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu N. Steinhardt, Editura Dacia, 1993; ediţie definitivă, Ed. Humanitas, 2006; Ed. Polirom, 2009; Însoţiri în Turnul Babel (eseuri şi dialoguri), 1995; Bucuria întrebării. Părintele Stăniloae în dialog cu Ioan Pintea, 2002, Primul interviu publicat în presa din România înainte de 1989 cu marele teolog; Admiraţii ortodoxe (eseuri teologice şi literare), 2003; Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt, 2007.
Este autorul Slujbei de canonizare a Cuviosului Pahomie de la Gledin (2006) şi a Slujbei de canonizare a Sfinţilor Martiri Năsăudeni (2007)
Poezia lui a fost tradusă în franceză, engleză, italiană, germană şi maghiară.
"Proximităţi şi mărturisiri conţine însemnări, reflecţii, notaţii, culturale şi teologice, scrise de-a lungul anilor. Am consemnat întâlniri esenţiale pe care le-am avut cu personalităţi fascinante din lumea teologică şi culturală. Un loc aparte îl deţine, desigur, N. Steinhardt. Multe pagini descriu experienţe de viaţă, alternând între literatură şi teologie. Autori importanţi sunt readuşi în actualitate printr-o lectură personală şi adecvaţi timpului nostru. Temele şi personajele acestora sunt retrezite şi redevin contemporane nouă. De asemenea am evocat momente trăite ca paroh într-un sat cu totul special din Transilvania, dar şi secvenţe din călătoriile făcute la Viena, Ierusalim, Amsterdam, Veneţia, Sankt Petersburg, etc. În profunzime e vorba despre un jurnal de cititor/scriitor."- Ioan Pintea
"Din mulţimea preocupărilor şi dăruirilor sale, nu se putea ca Ioan Pintea să nu scrie jurnal. Lecturi înfrigurate, farâme de trăiri estetico-religioase, revelaţii sau domesticităţi «argheziene», întâlniri, întrebări, evocări ale copilăriei sau ale tinereţii optzeciste, note de drum în tara şi prin Europa, literatură, morală, credinţă, tot ce se petrece în sine şi în preajma lui se încarcă de sens, devine semn existenţial, amestec de livresc şi trăire efervescentă. O puzderie de nume, date, titluri, figuri şi întâmplări prin care - spiritual receptat - diurnul cel mai banal se înalţă ca nouă dimensiune a fiinţei. De-am avea măcar douăzeci, dacă nu o suta, de astfel de preoţi (aşa cum dorea Noica tinerii «mâncători de foc» prin care să facem cultură de performanţă), cu totul altfel ar arăta dialogul intelectualilor laici cu Biserica ortodoxă." - Dan C. Mihăilescu
&
Mă bucură orice pagină din Caragiale care aduce în discuţie pe Dumnezeu, Biserica, "popimea", sărbătorile, clopotele, sfinţii şi minunile. Mi-au făcut bine lecţiile predate la Rohia de N. Steinhardt despre înţelesul creştin al Scrisorii pierdute şi frumoasa antologie Nimic fără Dumnezeu, îngrijită de Răzvan Codrescu şi prefaţată de Alexandru Paleologu. Simt smerit şi văd limpede, l-aş parafraza pe Caragiale.
Simt smerit şi văd limpede cum în marea grădină a Domnului enormitatea şi monstruozitatea întruchipate în felurite chipuri în proxima noastră vecinătate sunt cuminţite şi atenuate de scriitor prin apelul neîncetat la firescul Ortodoxiei răsăritene. Răzvan Codrescu a antologat textele de atitudine scrise de Caragiale. Eu îl găsesc pe Caragiale foarte ortodox nu neapărat în acestea, ci mai ales în schiţele lui. O cronică de Crăciun, Duminica Tomii, La Paşti, Tatăl nostru, de pildă. Sunt pagini de o savoare ortodoxă inegalabilă. Chiar dacă personajele par mici şi neînsemnate, "oi rătăcite", cum le spune Iisus, plate, agitate nevoie-mare şi deformate de la natură, ele nu sunt atee şi lipsite de credinţă, de respect, de bun simţ, de pietate. În cele mai diferite ipostaze îi vedem, şi pe Caracudi, şi pe amicul Tomiţă, şi pe tânărul Lache, şi pe copila din Tatăl nostru, dar mai ales pe nenea Iancu, comportându-se, în momentele de vârf ale relaţiei lor cu divinitatea, ca nişte ortodocşi pur-sânge. Saluturile pascale din O cronică de Crăciun sau din La Paşti dovedesc din plin că şi atunci când omul lui Caragiale se află în situaţiunea cea mai ridiculă cu putinţă el e cuminte şi înţelept şi, mai ales, ştie că nu se cade, cu nici un chip, a lua numele Domnului Dumnezeului nostru în deşert. Dreapta socotinţă, proclamată sus şi tare de Părinţii Pustiei, iată că o găsim şi la Caragiale. Curat ortodox. Adică nici prea prea, dar nici foarte foarte.
&
Pe oamenii care vă fac mult rău şi nu îi puteţi cu nici un chip ierta pe loc şi nu le puteţi acorda iubirea dintr-odată, făceţi-vi-i o vreme indiferenţi ca să-i puteţi mai târziu ierta şi iubi.
&
Azi-dimineaţă i-am citit lui Simion despre Patimile, moartea şi preaslăvirea lui Mesia, cap. 53 din Isaia. Am comentat împreună textul. Simion e uimit de realismul atroce cu care Proorocul descrie chipul şi înfăţişarea Mântuitorului. Nimic din proverbiala şi arhicunoscuta frumuseţe hristică, nimic din Da Vinci, Michelangelo, Grigorescu… Portretul e, într-adevăr, horror. Simion surprinde "logica" autorului. Avem în acest capitol toate detaliile despre Jertfa supremă. Ni se explică limpede cum, de ce, şi pentru ce "şi-a dat viaţa" Iisus. Simion mi-a promis că va citi toată Cartea Isaia. Nu poate exista bucurie mai mare pentru mine ca preot decât bucuria de a-l şti pe prietenul meu mai tânăr citind, în aceste zile de Paşti, cartea profetului mesianic. Aleluia!
&
Câteva pagini scrise de Radu Petrescu despre Tescani mi-au reaprins în inimă dorinţa arzătoare de a mă apropia cu multă fineţe, calm şi luciditate de Dumnezeu.
Greşesc oare dacă spun că Radu Petrescu a propus un stil de a te apropia de Dumnezeu?! Acest stil trebuie reînvăţat, mai ales acum, când dezordinea kitsch-ului şi "gălăgia religioasă" au pătruns orgolios şi obraznic până şi în proclamarea credinţei. Un asemenea stil trebuie redescoperit. El presupune instantaneu rigoare, smerenie şi multă gentileţe. E, de fapt, stilul omului surprins de istorie între tradiţie şi modernitate. E stilul estet al credinţei în Dumnezeu.
&
Câtă pasiune punem în ură! Câtă patimă!
Când vom putea converti forţa cu care urâm în pasiune mistuitoare pentru Hristos şi pentru semeni atunci, cred, ne vom mântui.
Să iubeşti cu puterea cu care ai urât înseamnă să fi câştigat deplin energia iubirii.
&
Cioran într-o convorbire cu Bogavac La Comte: "În viaţă nu există concluzii definitive, de aceea şi eu scriu sub formă de fragmente, pentru că niciodată nimic nu e încheiat, aşa cum nu e nici viaţa".
&
În general oamenii se feresc să mărturisească un Dumnezeu aspru şi drept. E mai la îndemână să proclame un Dumnezeu care e îndelung-răbdător, îndelung-milostiv, atotiertător, care înţelege la nesfârşit căderile şi păcatele omeneşti. Până şi preoţii şi marii teologi obişnuiesc poporul dreptcredincios cu paleative şi atribute derutante, minimalizând cu bună ştiintă seriozitatea şi cuvântul lui Dumnezeu. Cu Dumnezeu nu-i de joacă!
Există pentru noi oamenii un Dumnezeu care ne place, care ne e comod, "căldicel", care ne e atât de obişnuit în viaţa de zi cu zi încât, în cele din urmă, ne este indiferent. Acest Dumnezeu nu este Dumnezeu, e doar starea noastră de confort. Dumnezeul de care avem nevoie (şi care nu ne place) e acel Dumnezeu aspru şi drept, inevitabil, cum spune Paul Tillich, care seceră de unde nu a semănat şi adună de unde nu a împrăştiat (Matei 25,24), e acel Dumnezeu care ridică mâna lui Avraam asupra lui Isaac şi îl dă pe unicul său Fiu jertfă de răscumpărare pentru om. Nici măcar rugăciunea, cu lacrimi de sânge, din grădina Ghetsimani nu înduplecă un asemenea Dumnezeu.
Adevăratul Dumnezeu e atât de real încât prezenţa Lui e terifiantă. Dintre muritori poate că numai Rilke a simţit natura acestei prezenţe atunci când a scris prima dintre Elegiile duineze.
&
"Sunt oameni care îşi trăiesc bucuriile cu întristare şi sunt oameni care îşi trăiesc întristările cu bucurie" (Ioan Ciocan din Chintelnic).
&
Despre "amintirile" lui Alexandru Baciu se pot spune foarte multe. Ele sunt plasate sub semnul inerţiei şi al hâdului. Al timpului cumplit. "Inerţia şi hâdul sunt atotstăpânitoare în vremea noastră", spune autorul.
În primul rând avem de-a face cu o lume trecută, surprinsă într-un tablou atroce, în care nenumărate personaje întreţin o atmosferă apăsătoare, cu situaţii şi reacţii de apus, de gheenă, luminată ici-colo, prin punctele esenţiale, de cărţi, oameni, întâmplări şi lecturi mântuitoare.
În al doilea rând e de remarcat faptul că în lumea aceasta pestriţă şi schimonosită, stăpânită de frig şi de frică, dacă eşti un om drept şi cumsecade, cu inima deschisă şi cu simţirile sufletului nepervertite, poţi să dobândeşti capacitatea de a vedea; aş putea spune virtutea rară, duhovnicească, de a discerne, de a întrezări; un dar special de a deosebi duhurile lumii (şi nu numai ale ei!) şi să reuşeşti să fii împăcat cu tine, cu lumea aceasta hidoasă, în cele din urmă, şi cu Dumnezeu.
Ca să te salvezi există o singură cale: căutarea şi aflarea lui Dumnezeu şi întâlnirea, graţie binecuvântării lui Dumnezeu, pe această cale, a unor prieteni adevăraţi de la care se poate învăţa curajul, credinţa, răbdarea, nădejdea, încrederea în tine şi în Celălalt.
&
Către Andrei.
Hristos te învie precum l-a înviat pe Lazăr, prietenul său, te eliberează de patimi, orbire, neputinţe, moarte, însă - tu, cel înviat, cel trezit, cel ridicat din adâncul fărădelegilor - trebuie să te păzeşti în stare de curăţie, de puritate, de pocăinţă şi smerenie, în ipostază de om înviat şi conştient pe deplin de această înviere, pentru că păcatul, diavolul răcneşte şi te caută precum arhiereii pe Lazăr, să te omoare a doua oară.
&
Citesc în Ziarul de Duminică visul lui Alexandru Vlad despre N. Steinhardt. Frumos şi veridic. Cred că A. V. va accepta că uneori visăm şi pentru alţii şi că, acceptând, îmi va concede dezlegarea tainei acestui vis pe care eu unul îl iau foarte în serios. Reţin cum în jurul unei mese pline de hârtii ("Erau şpalturile unui eseu pe care-l scrisese sau ale unei cărţi pe cale să apară"), Părintele împreună cu A. V. se străduieşte să pună în ordine nenumărate litere împrăştiate de câţiva zeţari orgolioşi, grăbiţi, neglijenţi şi neatenţi. Părintele e agitat, "extrem de preocupat", necăjit. Îi şi spune, din capul locului, lui A. V.: "Dragul meu, sunt extrem de preocupat! (...) Am probleme".
Văd în acest vis toată pacostea care s-a abătut în ultima vreme asupra editării lui N. Steinhardt! Proces, ediţii alternative, gâlcevi, scandal în plin Post Mare... Părintele a găsit un medium prin care să ne vorbească: bunul şi preţuitul prieten Alexandru Vlad. Şi, fără ocolişuri, ne spune limpede că e neliniştit, că nu se poate odihni, că zeţarii i-au încurcat atât de tare textele încât nu mai înţelege nimic. Cine îl ascultă?!
&
Recitesc în Postul Mare, rugându-mă, Psaltirea. Redescopăr, ca pe un dar de mare preţ, lectura cu folos, cititul ca terapie şi cale de salvare. Psalmii lui David. O încredere oarbă (adică, deplină) în Dumnezeu şi un război total împotriva vrăjmaşilor. O slăvire a Domnului (cum nu s-a mai auzit) şi o ceartă aspră şi dezlănţuită (cum nu s-a mai văzut), din "străfundul inimii", împotriva duşmanilor (văzuţi, nu nevăzuţi!). O adâncă şi amănunţită revizuire a propriilor căderi, slăbiciuni, "vărsări de sânge" şi, fără nici un fel de milă şi îngăduinţă, o răzbunare a Omului credincios faţă de toţi aceia care stau împotriva lui Dumnezeu.
Reflectez insistent asupra termenilor: duşmani, vrăjmaşi, duşmănie, îmi limpezesc "confuzia": duşmanii omului şi duşmanii lui Dumnezeu şi las la o parte, pentru altădată, Psalmul 108.
&
Aflăm de la evanghelistul Matei (17,22-23) că pe când Iisus străbătea, împreună cu ucenicii, Galileea, le-a spus acestora: "Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia". Iar ei, în loc să se bucure, "s-au întristat foarte". În fiecare an, pe măsură ce ne apropiem de evenimentul Învierii proclamăm bucuria, anticipăm un sentiment special de biruinţă totală (şi bine facem!) dar trecem oarecum, dacă nu neinteresaţi, cel puţin nepăsători peste moartea Domnului, deşi avem la îndemână, în seara din Vinerea Mare, cea mai credibilă relatare despre moartea Lui. Nu realizăm că, de fapt, moartea lui Iisus este cea care dă măreţia Învierii, că moartea Lui este momentul fundamental prin care se verifică realitatea luminoasă a Învierii. Fără Răstignire nu există Înviere. Scrie N. Steinhardt: "Actul răstignirii a fost atât de serios, de autentic şi total, încât până şi apostolii şi ucenicii erau convinşi că spânzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia". Anunţul făcut de Mântuitor stabileşte în primul rând omorârea Lui şi, de-abia pe urmă, Învierea de a treia zi. O situaţie, prin urmare, absolut de neînţeles pentru discipoli.
Hristos, pe cruce fiind, "nu le-a făcut semn cu ochiul", cum bine spune tot N. Steinhardt, "nu le-a dat de înţeles: las' că asta e de gura lumii, fiţi fără grijă, ştim noi ce ştim, ne vedem Duminică dimineaţa"...
Aşadar, ucenicii aveau toate motivele să fie trişti; ei nu înţelegeau încă Învierea. Domnul i-a supus examenului suprem: propria Lui moarte. Altfel spus: dacă vor crede în Moartea Lui vor crede, negreşit, şi în Învierea Lui.
Din volumul în pregătire pentru Editura Cartea românească
Fotografia autorului de Mihai Buzura