De două săptămâni, oamenii politici care conduc ţara sunt în fierbere. Din motive care nu s-au lămurit până acum, o parte dintre miniştrii care deţin portofolii-cheie în guvern, Finanţele şi Economia, a trebuit să plece. Problema e că mişcarea nu s-a făcut într-o zi astfel încât să se asigure continuitate administrativă, ci de aproape două săptămâni nu se ştie practic cine este ministrul finanţelor sau cine este ministrul economiei.
Nu că anterior miniştrii Daniel Chiţoiu, de la Finanţe, sau Andrei Gerea, de la Economie, ar fi fost figuri publice proeminente sau că ar fi reuşit prin proiectele şi obiectivele lor să atragă atenţia şi să imprime un nou curs finanţelor şi economiei româneşti. Nu. În anonimitate au condus ministerele, în anonimitate au fost schimbaţi din funcţie. Aşa că întrebarea din titlu era valabilă şi când era ministru domnul Chiţoiu, a cărui singură apariţie în presă a fost la începutul mandatului, când a explicat în cadrul unei întâlniri informale cu ziariştii de pe finanţe cât va încasa statul din noul pachet de taxe introdus în 2013 pentru companiile care exploatează resurse naturale, în agricultură şi microîntreprinderi.
Între timp, la un an de la introducerea acestor noi taxe, Ziarul Financiar nu a obţinut un răspuns de la Finanţe la întrebarea privind nivelul veniturilor suplimentare aduse la bugetul statului. Probabil că nu, de vreme ce este nevoie de alte şi alte taxe, cum este acciza specială pe combustibili.
O nesfârşită ceartă are loc la televizor de când au început discuţiile privind remanierea guvernului, oamenii se uită năuciţi şi nu înţeleg ce i-a apucat pe cei cărora le-au dat mandat să-i conducă: nu v-am dat puterea, nu v-am votat cu 70%? De ce nu guvernaţi? Se vede că este o lipsă acută de teme şi preocupări pe care aceşti oameni politici ar trebui să le aibă zi de zi şi în cadrul cărora să evalueze dacă şi cu cât au avansat.
Ceea ce se desprinde din declaraţiile lor şi din modul în care se poziţionează faţă de activitatea curentă este că nu au un plan şi obiective de atins care să se „descarce“ în paşi trimestriali, lunari şi chiar zilnici pe care să-i facă pentru a-şi atinge obiectivele asumate. Pentru că dacă i-ar avea, ar spune imediat: Domnule preşedinte Antonescu, domnule premier Ponta, ne ţineţi din proiectele noastre, suntem la jumătatea drumului. Lăsaţi-ne să terminăm ce am început. Şi în cazul acestor doi miniştri dar şi al guvernului în general se observă o incapacitate de a stabili ţinte şi de a asuma planuri pentru atingerea lor.
Problema nr. 1: Veniturile la buget. Deşi suntem percepuţi în top cinci ţări europene din punctul de vedere al poverii fiscale, avem cea mai mică pondere în PIB a veniturilor bugetare: 32%. Ce îşi asumă guvernul în această direcţie şi unde se află pe drumul către un obiectiv de 35% din PIB, să spunem, fără să mai adauge alte taxe?
2. Caracatiţa administrativă. La 4,5 milioane de salariaţi avem 1,2 milioane de bugetari care lucrează în peste 350 de instituţii publice, agenţii, autorităţi, inspectorate sau regii. Guvernul Boc a reuşit să micşoreze numărul de bugetari cu 200.000. Ce îşi asumă actualul guvern şi în ce stadiu al debirocratizării şi simplificării administrative a ajuns?
3. Drumuri. Compania Naţională de Drumuri şi Autostrăzi are un buget de 1,4 miliarde de euro pe an, de ajuns pentru 280 km de autostrăzi la 5 milioane de euro kilometrul. De ce nu se fac? Ce se întâmplă cu banii? Care este obiectivul guvernului în scăderea risipei bugetare pentru cheltuielile cu drumurile?
4. Educaţie. Salariile profesorilor de şcoală generală şi liceu sunt la coada clasamentului bugetarilor, iar rezultatul este că elevii sunt din ce în ce mai prost pregătiţi (de doi ani promovabilitatea la bacalaureat este de 50%) pentru că în sistemul de educaţie nu mai sunt atraşi oameni de valoare. Ce obiective măsurabile şi-a asumat guvernul în îmbunătăţirea calităţii educaţiei şi unde este pe traseul atingerii lor?
5. Sănătate. Trei sferturi din spitale livrează servicii de calitate sub standard, iar cine are o problemă serioasă nu are nicio şansă să se trateze într-un spital judeţean sau municipal, ci singura sa şansă e la Bucureşti, unde marile centre de îngrijire sunt sufocate. Mamele nu mai au încredere nici în unele maternităţi din capitalele de judeţ, ci vin să nască tot în Bucureşti, dacă nu aleg sistemul privat. Există un obiectiv asumat pentru îmbunătăţirea calităţii serviciilor medicale, care este acesta şi în ce stadiu se află actualul guvern?
Cinci întrebări simple de la care ar trebui construite cinci proiecte care să fie date în grijă câte unui ministru. De asta a fost votat acest guvern cu o majoritate zdrobitoare de peste 70%, ca o ultimă speranţă că într-adevăr mai există o şansă de îmbunăţire a calităţii vieţii în România.
Altfel, nesfârşitele negocieri şi tratative de la vila Lac 2 sau de pe holurile Parlamentului nu fac decât ca încrederea unor schimbări reale să se erodeze zi de zi. Atâta câtă mai era.
Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 14.02.2014
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
