Lacan a inventat termenul "parletre", compus din verbul "parler" (a vorbi) si substantivul verbal (sau verbul substantival) "etre" (a fi, fiinta), pentru a preciza prin asta ca omul este, intai de toate si mai presus de orice, o fiinta vorbitoare, alcatuita in si din limbaj.
Omul este intr-adevar o fiinta cuvantatoare, dar termenul presupune conotatii suplimentare. Noi suntem, cum spunea un mare teolog roman, "cuvinte din Cuvantul lui Dumnezeu". "La inceput a fost Cuvantul" si omul a fost creat "dupa chipul si asemanarea" Lui, aflam din incipitul Sfintei Scripturi. Intr-un alt punct esential din referatul biblic, citim: "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8). Unind pur si simplu printr-o linie dreapta cele doua puncte din referatul biblic, vom intelege ca intre cuvant si iubire s-a instituit, astfel, de la inceputul Creatiei, o relatie de contiguitate.
* Omul este asadar o fiinta a cuvantului, dar si una a iubirii. Prin urmare, cuvantul este prezent peste tot unde este iubire, si invers, iubirea este (sau ar trebui sa fie) prezenta peste tot in cuvant. In chip tainic, iubirea se manifesta prin cuvant pana si in conditiile in care nu e marturisita, in care "iubim in tacere". Din nefericire, in viata de toate zilele, omul este si o fiinta a extremelor. Nu rare sunt circumstantele in care obisnuim sa spunem: "Totul ori nimic", desi nu stim aproape nimic despre totul si suntem departe de a sti totul despre nimic. Adevarul e unul singur: iubirea, silaba din iubirea lui Dumnezeu, nu este un pariu. Pariul e totdeauna un joc al hazardului, cu o miza relativa. Iubirea lui Dumnezeu e o certitudine absoluta.
* N-am sa uit cat de uimit am putut sa fiu in primii mei ani de dupa adolescenta, cand mi-a cazut sub ochi un prim comentariu la enuntul "Iubeste si fa ce vrei" al lui Augustin. Dar inainte de-a fi fascinat de profunzimea lui, ceea ce m-a izbit a fost frumusetea arhitectonica a versiunii lui romanesti. Muzicalitatea cu totul neasteptata pe care o degaja acest mic edificiu de gandire crestina m-a impresionat. Unde mai pui ca, descoperisem eu intamplator tot pe atunci, in limba noastra textul incepe cu un i, e strapuns (ca o inima de un cui) de un i si se sfarseste cu un i. Dar cu adevarat uimit am fost sa aflu ca autorul lui, care a lasat o urma atat de adanca in gandirea occidentala, nu este un european: Augustin s-a nascut, in anul 354, la Tagaste, in Numidia (Algeria de astazi), din parinti africani. In sfarsit, de-a lungul timpului am dat peste multe talcuiri ale acestui gand, devenit un veritabil brand al gandirii augustiniene, dar cea mai conforma orizontului meu de asteptare mi s-a parut aceasta: Iubeste, pentru ca, iubind, faci numai ceea ce e drept sa faci si, in consecinta, ai dreptul sa faci ce vrei.
* Dar aici, revin, nu este vorba de o iubire oarecare, ci de iubirea de Dumnezeu. Marele detector de adevar care a fost Augustin pleca in gandirea sa de la credinta, mai precis de la preceptul "Crede ca sa intelegi" (exact contrariul lui "Crede si nu cerceta"). Ce-i drept, in contextul dat nu se pune accent pe dimensiunea practica a invataturii. Daca privim cu atentie asertiunea "Iubeste si fa ce vrei", vom descoperi un raport clar desenat intre verbele "a iubi" si "a vrea", care cuprind si adumbresc ca doua mari paranteze verbul "a face". Si nu e curios faptul ca Augustin pomeneste aici doar pe "a vrea" si deloc pe "a putea"? Parerea mea este ca, in acceptia augustiniana a omului ca interfata a iubirii divine, cand acesta, omul, iubeste, el face ceea ce face cu voia (si cu puterea) lui Dumnezeu. "Faci ce vrei" pentru ca El iti cunoaste vrerea. "Adevarul este ca Dumnezeu stie mai bine decat mine ce vreau", spune Parintele ieromonah Rafail Noica.
* Ar fi desigur o ineptie sa intelegem de aici ca, iubind, ai dreptul sa-ti iei lumea in cap. Nu e apoi indeajuns sa pricepi, iubind, ce e bine si ce nu e bine sa faci. Mai ramane sa savarsesti tu insuti, efectiv, binele. Augustin socotea ca raul isi are cauza in absenta binelui si ca nu e un principiu in sine (cum sustinea doctrina maniheista a vremii). Cu sau fara legatura cu acest poncif, printre pacatele pe care le enumera Biserica noastra astazi este si cel al lipsirii: cu alte cuvinte, in calculul soteriologic intra nu doar pacatul, raul pe care l-ai facut, ci si binele pe care l-ai fi putut face si nu l-ai facut.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
