Prima ediţie în româneşte a acestui roman*) a apărut în 2010, cea de faţă este o reeditare. Dar abia acum am citit romanul care a plăcut în egală măsură criticilor şi publicului larg şi pe care îl recomandăm şi noi.
Eroul e un adolescent pasionat de mister şi aventură, locuieşte la internat, Oscar Drai, e atras de un cartier vechi din Barcelona, în care o cunoaşte pe tânăra Marina, o fată retrasă cu tatăl ei, pictor care a încetat să mai creeze, într-un castel prăfuit, în ruine şi fără electricitate. „Marina mi-a zis odată că nu ne aducem aminte decât ceea ce nicicând nu s-a petrecut. Avea să treacă o veşnicie până să-i pătrund spusele. Dar mai bine să încep cu începutul, care în acest caz e sfârşitul.” Aşa începe „Marina”, romanul de debut al lui Carlos Ruiz Zafon, cartea pe care scriitorul mărturiseşte că o iubeşte cel mai mult. Nu se ridică la nivelul „Umbrei vântului” sau „Jocului îngerului”, dar e un roman care îi arată pe deplin măiestria lui Zafon. E o fantezie gotică, amintind pe alocuri de Shelley, cu fiinţele sale monstruoase, cu mult mister, cu o imaginaţie debordantă, cu secrete de familie, dragoste, răzbunări, boli incurabile şi destine frânte când lucrurile par să se limpezească. Toate se petrec într-o Barcelonă mai mult întunecată, plină de ceţuri, ploi, printre cartiere în ruine, cimitire în miez de noapte, canale subterane fetide în care mişună schilozii şi şobolanii – „o Barcelonă fermecată, labirintul spiritelor” în care „timpul si memoria, istoria şi ficţiunea se topeau (…), unde catedrale şi edificii desprinse din poveşti au ţesut decorul istorisirii mele”.
„Uneori, lucrurile cele mai reale se petrec doar în închipuire, Oscar, mi-a răspuns ea. Nu ne amintim decât ceea ce nu s-a petrecut nicicând.” Mai contează că e adevărat sau nu?
Acţiunea se petrece în anii 70, dar senzaţia e a altui secol, mai îndepărtat, mai ales că întorcerile în timp sunt frecvente. Există un filon romantic, o iubire misterioasă în prezent, pandant al unei iubiri nu mai puţin misterioase din trecut, un personaj tenebros, Mihail Kolvenik, în jurul căruia se învârte povestea veche, care a sfidat moartea şi legile lumii şi a creat monştri, pentru a-şi salva iubirea. Un amestec ameţitor de real şi ireal. Deasupra tuturor plutesc aripile tragice ale fluturelui negru, o specie care devoră propriile larve pentru a renaşte, fireşte încă un simbol.
Prin urmare, o poveste petrecută cu cincisprezece ani în urmă, dar care „nicicând nu s-a petrecut.”
„Nu poţi găsi nicicând adevărul pentru simplul motiv că el ne găseşte pe noi.”
Şi peste toate, timpul, care „nu ne face mai înţelepţi, ci doar mai laşi”. Pentru că nu suntem conştienţi cǎ „mai devreme sau mai târziu, oceanul ne înapoiazǎ amintirile pe care le-am îngropat în apele lui.”
„Posibil, scrie chiar Zafon, ca Marina să fie romanul cel mai greu de definit şi clasificat, dar şi cel mai personal, poate, dintre toate cele pe care le-a scris.”
*) Carlos Ruiz Zafon – Marina. Editura Polirom. Traducere din limba spaniolă şi note de Ileana Scipione
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
