Extaticul
Sala de aşteptare. Disconfort. Duhoare. Nelinişte. Angoasa despărţirilor sau aşteptării intâlnirilor – celor mai importante, celor mai râvnite. Senzaţii acute. Incât chiar şi tu, nitam-nisam, simţi gust de buze amare, amare – de la un exces de tandreţe, tandreţe arsa, consumata in freamăt şi nerăbdare de a fi daruită, de a folosi cuiva, de a ademeni, de a excita, de a fi viaţă.
Din timp in timp, frecvent, răsună anunţurile despre plecări şi sosiri de trenuri. Bagaje ticsite cu erori, eşecuri, cu greaua povară a amintirilor.
Insă, in pofida tuturor supărărilor, neplăcerilor, disconfortului, tu sari in sus şi exclami:
– Minunat!
Intr-adevăr, bolta gării din acest oraş ex-nemţesc ajuns enclavo-rusesc e minunată – un vitraliu reprodus exact ca si cel nimicit de bombardamentele războiului. Priveşti vitraliul, ce te făcu să sari in sus şi să exclami:
– Minunat! in timp ce prin firea ta sentimentele-pelerine se inşiruie precum caravanele in pustiu. Caravane de posibile noime, interpretări. Şi parcă sângele ţi se umple de libertate şi lipsă de griji. Chiar dacă, in jumătate de oră, te vei imbarca intr-un tren sâcâitor, cu bătăile ritmurilor sale plicticoase. Iar vitraliul boltit, dar şi in unghiuri geometrice stricte, pogoară peste tine cu oboseala de la asfinţitul soarelui.
In bătaia acestui asfinţit, ai impresia că şfichiurile de oarece gânduri, care ii vin omului aşa, involuntar, – ai impresia că gândurile ţi-ar fi colorate. Mai mult sau mai puţin. Parţial colore, parţial absente şi naiba ştie la ce folositoare.
Dar vitraliul – le ce foloseşte? Spre exemplu, ca tu să sari in sus şi să exclami:
– Superb!
Apoi, o iei spre peron. Eşti liber, dar foarte alarmat, ca Petru cel ce se lepăda de trei ori de Magistrul său. Urci in vagon.
După o noapte de semisomn – nu prea dormi, plin, in tren – cobori pe peron, ieşi in faţa gării, sari in sus şi exclami:
– Minunat!
Oamenii, călătorii ce trec pe alături, intr-un sens şi altul al vectorialităţii unei gări, te privesc suspicioşi, se feresc precauţi, merg mai departe, unii – cu capul intors peste umăr. Spre tine.
– Minunată e Veneţia Nordului! Sankt-Petersburgul...
Iar trecătorii pe de lături sunt niţel şocaţi. De comportamentul tău. Care nicidecum nu se leagă, parcă, de cele ce se intâmplă, intr-o dimineaţă obişnuită, in faţa gării unui mare oraş.
Ce ar fi cu inşii ăştia ciudaţi, parcă te-ai intreba, dându-ţi seama că lumea te ocoleşte.
In genere, cum am ajuns aici? te intrebi.
Scoţi blocnotesul, pixul şi notezi, pro domo sua: „Prietene, a te dărui e una, a te irosi, in zadar, in indiferenţa nemulţumitului de sine, de tine, e cu totul altceva. Sunt două mari diferenţe, precum se spune la Odesa. Chiar dacă e una singură, ei, paradoxal ovreieşte, zic că-s două mari diferenţe in una singură". Apoi, sari in sus, exclamând:
– Excelent!
Adică ţi-a plăcut notiţa, iţi adresezi un compliment. Dacă nu auzi vorbe bune, aprecieri pozitive la adresa ta, iţi pierzi forma interioară. Iar un om fără o bună formă interioară e un nimic.
Iată hotelul. Recepţia. Cheia electronică. Duşul. Divanul.
Te repozezi. Priveşti atent tapetele. Atât de uniforme – mov cu floricele albastre. Uniforme şi neinteresante, ca ultimele câteva luni din viaţa ta. In afară de vitraliul din gara-enclavă şi primele privelişti din Veneţia Nordului. Iei caietul de note, el – şi jurnalul tău de călătorie, cum ar veni, trecând in el: „In amintirile noastre doarme tihnit, mâhnit, dar fără regrete, timpul irosit, căldura trupurilor pe care a fost să le strângem in braţe, stafiile lor... Nota bene: imbrăţişarea – o capcană căzută in altă capacană...".
La acest gând şi eliberare de el, prin scris, parcă te-ar mai slăbi cătuşele realităţii, rigidităţile ei sugrumătoare de vis. Aievea. Cu ochii deschişi.
Nu ai timp de irosit, ieşi, porneşti, pedestru, prin fascinantul oraş cu Petru cel nervos-ecvestru. Peste vreo jumătate de oră, ţi se oferă o nouă ocazie de a te sălta şi a exclama:
– Minunat! – direct in faţa Ermitajului, pe un suport anume, este plasat „Pătratul negru" al lui Malevici. De aia (te-)ai săltat şi ai exclamat:
– Minunat!
Dimpreună cu tine, de pânză se apropie mai mulţi trecători, chiar şi vizitatorii care deja ies din Ermitaj. Staţi, indelung, şi priviţi, contemplaţi. Din vreme in vreme, tu imiţi – uşor – saltul, ne-statul pe loc, dar nu exclami, – doar priveşti. Cei din jur, intuitiv, sunt gata să credă că vei exclama:
– Minunat!
Iar unul zice:
– He, diavole! Să vezi, pătratul ista nu e chiar atât de negru după cum se tot vorbeşte!
Insă nu mai ai chef; la un moment dat, doar sari aproape sus şi nu mai cazi pe caldarâmul din faţa Ermitajului. Rămâi suspendat in aer. Atârni de nimic. Priveşti de sus in jos pătratul negru, taci, insă clatini din cap a dezaprobare.
Ce efort de voinţă presupune uneori tăcerea! Tăcerea – in cazul tău – ca ne-teamă de a privi mai cuprinzător lucrurile, fenomenele; dincolo de ramele convenţiilor, chiar şi de cele ale propriei conştiinţe, ce se zbate in contradicţiile atâtor legi şi prescripţii, obişnuinţe şi apucături de snob. In cazul tău, un fel de pro şi contra referitor la pătratul negru. Te simţi liber in toată puterea sufletului tău. Ţi se pare că, de aici incolo, nu vei mai aluneca pe măcinişul de nisip al ideilor străine, orbecăind prin viaţă, lăsându-te benevol capturat de opiniile general-acreditate. De aici incolo, inima nu va mai pierde din inălţime, devenind tot mai măruntă, cum ţi se mai intâmpla...
Cu aceste gânduri, te trezeşti din vis şi, poate chiar aievea, revii acasă. Iată-te intr-o poiană. Braşov, posibil. Pe un suport anume, in perindare de caleidoscop ralanti, se succed minunate pânze de Luchian, Tonitza, Aman, Petraşcu, Pallady, Grigorescu, Ciucurencu... – şi tu nu poţi să nu sari in sus şi să exclami:
– Excelent! Superb!
La urma urmelor, eşti la tine acasă, in patria ta şi te poţi simţi mult mai descătuşat, mai liber. Aşa gândeşti, concentrat cu privirea asupra perindărilor de privelişti. Rare. Dumnezeieşti. Pentru ca, la un moment dat, să auzi:
– Domnule dragă, nu te supăra, ce vezi dumneata aici minunat, superb?...
Intorci capul. Intr-un maiou gri, cu ceva scris pe el, cu o halbă de bere intr-o mână, cu un blid de hârtie presată in cealaltă, pe blid – celebrii, tradiţionalii, nelipsiţii mici-mititei! – stă el, nedumeritul. Cu partea superioară a buzei de sus in horborta spumei de bere, cu buzele propriu-zise unsuroase de la carnea perpelită. Pare-se, incă uşor sângerândă. Intreabă, apoi te priveşte răbdător, din când in când duce la gură halba, trăgând din ea câte o inghiţitură-două. Tip emblematic, s-ar putea spune...
Din atare bruscă schimbare de situaţie şi gradaţie se poate face infarct. Şi tu chiar simţi că ceva rece ca un cui de gheaţă ţi se infige in partea stângă a pieptului.
Cazi! Probabil, intr-o groapă... Cel puţin, aceasta ţi-a fost ultima senzaţie. Până la pierderea cunoştinţei.
Cu toate că, de cum ţi-ai revenit, ai tratat situaţia oarecum altfel, mai in drept s-o faci decat cel ce ai trăit-o, urmărit-o din propriul interior. Totul fu ca un tremur mistic, un ciclon de friguri antiextatic ce prinse a-ţi colinda, repezit, firea, ca pe un spaţiu al nimănui. Deja. Sau – foarte curând. Odată ce raţiunea se dezlănţuise, se rupse din chingi. Astfel că e greu de spus ce s-a intâmplat: infarctul sau demenţa.
Important, insă, că ţi-ai reventit şi speri la noi ocazii care să te motiveze a sări in sus şi a exclama:
– Superb!
Uneori, pe un timp, rămânând suspendat (in aer)...
Ruleta romaneasca
La un moment dat, chiar in adânca depresie sufletească şi turbulenţă de conştiinţă in care se afla, Tom işi zise: „Stop!... De ce anume – sau numai – ruleta rusească?... Dar pentru cel care nu are un pistol cu butoiaş incărcat doar cu un glonţ in cele şase sau şapte cuiburi, adică unuia ca mine, ii este inaccesibilă ruleta?... Nu obligatoriu cea rusească, ci, in genere, o ruletă cu raportul de 1/5 sau 1/6 intre fatalitate şi şansă...
Adică, de ce nu şi una... românească?... Da, o ruleta românească!
Nu, nu sunt un naţionalist, un protocronist, un setos de glorie... işi spunea Tom. Unuia ca mine, in situaţia in care se află... poate că doar la câteva minute distanţă de ultimul click al vieţii... i-i in cot de toate astea – naţionalism, protocronism, glorie...
Şi totuşi, din cu totul alte raţiuni, eu voi inventa ruleta... românească!... Nu credeţi?... Zadarnic... Pentru că am şi inventat-o!... Chiar fără a o breveta, o pot oferi tuturor celor care, in atâtea ocazii existenţiale şi subiecte de proză sau poeme, au tot făcut caz de antrenanta, infiorătoarea, groaznica, fatala sau – salvatoarea ruletă rusescă... Tensiune, uneori, până la ieşirea din minţi...
Aşadar, vă propun – atenţie! – ruleta românească. Fiţi meticuloşi şi executaţi intocmai tehnologia-ritual pe care v-o propun.
Să-i dăm drumul: ia, tu, el, celălalt, luaţi, deci, şapte flaconaşe de aceeaşi formă, pe care le infăşuraţi atent, frumuşel, in foiţă de staniol, să zicem, ca să nu se vadă ce veţi turna in ele. Bu-u-un... Apoi, unul dintre flaconaşe umpleţi-l cu acid cianhidric – lichid incolor, foarte toxic, cu miros de migdale amare... Pentru că şi viaţa e amară. Uneori – până peste poate. De aia şi este nevoie de ruleta românească...
Prin urmare, aţi umplut unul dintre flaconaşe cu acidul cihandric, incolor, toxic de mama dracului... La dracu şi te va duce, dacă... Bu-u-un... După aia, in celelalte cinci sau şase flaconaşe de aceeaşi formă ca şi cel cu acid, invelite meticulos cu hârtie de aceeaşi culoare, in foiţă de staniol, poate, turnaţi, toarnă pur şi simplu apă... Apă chioară...
Uite, acum imi dau seama că precauţia cu operaţiunea de camuflaj – invelirea flaconaşelor – ar fi inutilă... Pentru că şi acidul cianhidric şi apa sunt incolore, incât sută la sută poate fi confundat un flaconaş cu otravă cu altul cu apă potabilă, adică apa vieţii... Incă...
In fine, intr-unul dintre cele şase sau şapte (şapte – o şansă in plus, intru supravieţuire, cum ar veni) flaconaşe ai turnat acid, in celelalte – pur şi simplu apă... Plată... Chioară... Flaconaşele arată la fel, ceea ce inseamnă că rulera românească e gata pentru a fi pusă in acţiune. Cum?... Simplu. Simplissim, aş zice. Amesteci aşa, pe neve, flaconaşele inde ele, le suceşti-răsuceşti intre palmele tale, faci fel de fel de rocade cu ele, pentru ca, la momentul oportun, la momentul fatal sau, poate, la cel al şansei, iei unul dintre flaconaşe, oricare – in asta şi constă imprevizibilitatea, hazardul ruletei româneşti, care nu e deloc mai altfel, sub raportul şansă-neşansă, decât cea rusească, – iei flaconaşul, ii scoţi dopul şi i-ai şi dat de duşcă conţinutul!.. A fost cel cu – acidul?... Amin!... Ce să mai vorbim, n-ai avut noroc... Ai luat unul dintre cele cu apă plată, chioară?!... Să traieşti! Mulţi ani inainte!... Te-ai născut in cămaşă!... Exact ca la ruleta rusească – la originala ruletă românească: glontele şi flaconaşul, unul din şase. Sau din şapte. Depinde de numărul cuiburilor pe care le-ar avea butoiaşul pistolului sau de câte flaconaşe sunt folosite. Un cuib – cu glonţ, un flaconaş – cu otravă. Astea sunt ruletele. Plus faptul că ruleta românească e mult mai simplă – nu ţi se cere drept de portarmă, nu trebuie să cumperi un pistol, cartuşe..."
...Ajunşi aici, vreau să-i atrag cititorului atenţia la un aspect al discursului: a se constata că, dacă in stare depresivă, de adânc afect, de turbulenţă a conştiinţei, Tom cugeta atât de logic, să ne inchipuim ce randament de logistică dă el in situaţii de normalitate existenţială. Pentru că Tom avusese aceaa şansă de unul din şase, sau din şapte, când se lăsase in voia ruletei româneşti, rămânând in viaţă!
Da, aş putea spune că iubea foarte mult viaţa! In draci. Peste poate!... De aia, probabil, şi avu şansa de a nu lua flaconaşul cu otravă.
Trăia in forţă, parcă, dens, setos. Dar avu şi motiv serios de a se supune testului cu ruleta... românească... Sau – sau... Şi a fost – saul şansei... A supravieţuit. Şi a plecat la dracu’, undeva... In Spania... Sau, poate, Italia... Din vreme in vereme, prin Western Union, ne expediază bani. Mie şi celor doi copii ai noştri... Ce să mai zic?... Dacă nu avea norocu’ şi lua flaconaşul neşansei, cine ne expedia nouă bani?... Ce, să fi patentat noi, după moartea lui, ruleta românească?... Să fim serioşi... Din câte se spune, nici chiar Kalaşnikov nu are patent pentru automatul pe care l-a inventat... Dar noi, colea, cu şase sau şapte flaconaşe... Ceea ce, insă, nu inseamnă că ruleta românească nu e valabilă, aplicabilă, utilizabilă... Exact, sută la sută, ca şi cea rusească... Randamentul... Nici mai mult, nici mai puţin. Unul din şase. Sau – din şapte.
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
