28. A treisprezecea noapte
Si apoi s-au stins luminile scenei. Piesa era gata. "Daca v-a placut bufonul mai veniti si-n alta seara", imi repetam in minte finalul shakespearean, in timp ce pentru mine, ca pentru orice bufon al existentei, incepea a treisprezecea noapte.
Parca destinul m-ar fi mutat cu un semn de bagheta direct in nordul extrem al existentei mele. Stateam pe malul lacului Ciuperca, in Tulcea, privind de ore intregi pluta care tremura imperceptibil pe luciul apei.
"Sanul ei tremura sub bluza ca un iaht micut prins la ancora" - imi veneau in minte imaginile malcomlowryene - starnite probabil de soarele absolut ce explodase deasupra capului meu in acel tinut fara de margini, dar reperul cultural razbatea vag in creierul meu, ca un semnal slab intr-o zona fara acoperire. Nimic nu mai avea sens. In caldura apriga a verii tulcene mie-mi era frig si patinam pe luciul incremenit al memoriei. Era ca-n bancul acela ardelenesc, cu carutasul care ia un "autostopist" si-l tot duce: bade, ii departe Bucurestiul? No, amu ii departe! Lucrul bun era ca stateam pe malul apei impreuna cu tata si Clampi, teckelul nostru zapacit, amandoi incercand sa-mi spuna ca exista fiinte care ma iubesc, indiferent ce s-ar intampla. Scapasem fraiele si caii tineri ai saretei mele pasteau ierburi imaginare, hamesiti de goana turbata a ultimilor ani.
Nu-mi venea sa cred ce vedeam; silueta care se contura din clar-obscurul zilei se apropia ridicandu-se parca din ceturi pana cand, spre stupoarea mea, mi se protapi chiar deasupra capului, cu un trosnet scurt - trosnetul venea de la faptul ca tocmai calcase cu seninatate pe batul de trestie al lui taica-meu! M-am ridicat sa vad daca e reala si era cat pe ce sa ma inec in ochii albastri marginiti de parul nisipiu cum nu mai vazusem pana atunci - "fata morgana" am zis din nou, aceeasi stupizenie ca atunci, in clasa, cand ma repezise. Acum a zambit doar, linistita. "Ce cauti aici?" am intrebat spontan. "Ce cauti tu aici? mi-a raspuns. Eu aici locuiesc, aici m-am nascut. Dar acum sunt intr-o tabara de creatie. Uite, sa-ti prezint un prieten - Cornel Tantu (criticul de arta Corneliu Antim)....." "Augustin" am zis eu repede vazand-o cum imi cauta cu disperare numele prin memorie, "Augustin Fratila". Intre timp se apropiase si restul grupului cu care era si s-au dus. "Pot sa te mai vad?" am strigat in urma ei. "Da, da" mi-a raspuns si a plecat luand cu ea tot cyanul din compozitia luminii zilei aceleia.
Ma trezisem. Ca dintr-un somn criogenic. Ma trezise respirand impreuna cu mine cinci minute. Luminita de la capatul tunelului meu! Mi-am adunat telegarii de pe pajisti, mi-am luat ramas bun de la ai mei, am plecat inapoi, am dat, am intrat, am facut armata, am cautat-o la facultate, am gasit-o si intr-o noapte dementa, in timp ce o priveam pictand, am cerut-o de nevasta. "Da", a zis ea inconstienta! "Cum suna: Luminita Fratila?"
N-aveam unde locui. La Politehnica nu mai erau locuri pentru "familisti". Pana la urma salvarea a venit tot de la facultatea ei; ni s-a repartizat o camera intr-un camin de fete de pe Occidentului, o cladire vai de mama ei, dar ce conta? Omul care ne-a ajutat atunci merita neuitarea, caci nu stiu ce ne-am fi facut! El este istoricul Constantin C. Giurescu, cel care, la acea vreme, avea decizia din partea Universitatii de Arte Plastice si care ne-a sustinut cauza cu o caldura si prietenie ce m-au emotionat. Dar n-a fost sa fie.
Intr-o seara, pe cand sarbatoream ceva, orice, impreuna cu un alt cuplu format dintr-un coleg al meu si o colega de-a ei, luna s-a umflat stralucind ca un cos de pubertate, pamantul a gemut din strafunduri si totul s-a rasturnat in jurul nostru: "Ce dracu', ne-am imbatat asa de rau?" imi ziceam privind amuzat cum ma izbeam de toate lucrurile din camera, in timp ce pe holuri se auzeau tipete disperate. "Ce dracu', toata lumea e beata? M-am uitat la ceas, din reflex - 9 jumate!" Apoi, liniste. Am iesit in strada. Luminita era inca in transa. Am readus-o cu greu la realitate, apoi am pornit pe strazi. Era 4 martie 1977. Caminul era distrus iremediabil. Ne-au mutat pe toti, de-a valma, intr-un alt camin de pe strada Frumoasa, impreuna cu cei de la teatru. Incetul cu incetul se contura imaginea dezastrului. Fusese cutremur. Bucurestiul era ingenuncheat. Erau morti, multi morti. La doi pasi de noi, langa gara, Centrul de calcul se prabusise. Totul era spart, distrus. Armata era pe strazi. Oamenii umblau de colo-colo cu priviri ratacite, plecand in valuri catre fiecare noua locatie despre care se afla ca e la pamant. Nu functionau telefoanele asa ca trebuia sa mergi si sa vezi. In centru era nenorocire. Casata si Scala se prabusisera, la fel si blocul Dunarea, unde erau si ateliere. Sute de morti, amestecati cu moloz. Aflam nume de personalitati care disparusera - Caragiu, State, Bocanet... La caminul din Frumoasei m-am reintalnit cu Vlad Ciobanu. Ne-am imbratisat cu lacrimi in ochi. Atunci l-am cunoscut si pe Virgil Faciu, care era la pictura, impreuna cu iubita lui Luminita (tot Luminita!), fagarasan de care nu m-am mai despartit apoi pana in 90, cand ei au emigrat in Germania. Zilele care au urmat am muncit impreuna cu Vlad la Casata, sa ajutam, sa facem ceva pentru semenii nostri.
Si a venit si ziua cand a trebuit sa plecam din caminul supra-aglomerat si sa ne cautam fiecare un loc. Am intrat pe poarta verde, am trecut prin curtea cu pavajul gri, am urcat la Lidia - culmea, casa era neatinsa! - si, intr-un acces de omenie, ne-a primit. Revenisem acasa!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
