16. Bariera Vergului
Primii mei ani de bucurestean au fost ca niste schite rapide, pe care notezi contururi, culori, mici detalii, doar ca sa nu uiti tabloul ce va sa vina vreodata.
Simteam cum pierd, in fiecare zi, cate ceva din ce adusesem cu mine, absorbit intr-un joc ale carui reguli nu le cunosteam si pentru care nu existau manuale. Tristetea amara pe care mi-o lasase in suflet despartirea de tot ce-mi era mai drag se acoperea incetul cu incetul de noutatea surprinzatoare a existentei mele de zi cu zi, rod al curiozitatii mele innascute si al placerii de a vedea si cunoaste oameni. Totul in jurul meu respira prospetime, tinerete, pofta de viata si mai ales Timp, o adevarata comoara, timp viran, al nimanui si al tuturor din care ma infruptam cu lacomie. Descoperisem Timpul ca traire.
Mai descopeream ceva, mai putin placut, de data asta, lipsa banilor. Nu intelegeam de ce, cat fusesem acasa, desi traiam relativ modest, nu-mi pusesem niciodata problema banilor. Acasa, "n-avem bani" insemna ca nu puteam cumpara mobila decat peste vreo sase luni sau ca mergem cu cortul in concediu pentru ca "n-avem destui bani", ori ca nu mai mergem deloc in concediu pentru ca "strangem bani" de masina. Brusc realizasem ca acest concept, a nu avea bani, se referea, in Bucuresti, la a nu avea bani de paine, de tigari, de bilete pentru autobuz. Aici fiecare pas facut in afara casei avea un cost. O vreme am crezut ca acest inconvenient mi se datoreaza, pentru ca nu ma stiam "chivernisi" cum spunea bunica. Dar am vazut ca nici colegii mei de porumbar nu o duceau mai bine - toata lumea impusca leul -, asa ca m-am mai linistit. Vlad si cu ceilalti mai lucrau pe ici pe colo, la cioplit, mai pictau vreo scoala, mai vindeau cate o panza, dar eu nu stiam ce as fi putut face ca sa mai scot un ban. Si nici nu prea aveam chef sa fac altceva decat sa scriu. Asta insa nu ne impiedica sa fim optimisti si sa ne bucuram cu totii de cate un "chiolhan" modest, cu vin si ceva mancare, cand vreunul dadea lovitura sau, mai ales, cand veneau pachete de pe acasa. Aveam, in mansarda, un resou, primit de la cineva, care insa era de 120 de volti, iar reteaua era de 220; asta insemna ca, seara, puneam o oala de fasole la fiert, iar dimineata era gata! Si ce fericiti eram! Vlad Ciobanu era cel mai solid dintre noi - atat la propriu, cat si la figurat. Nimic nu parea sa-i poata tulbura buna dispozitie si optimismul care debordau, invariabil, in telurice hohote de ras, ce trezeau si mortii. Prezenta lui imi facea bine, imi dadea siguranta, imi lumina tenebrele sufletesti - punctul meu slab dintotdeauna. Am descoperit ca practicasem acelasi sport, judo, si nu arareori incingeam partide, destul de aplicate, pe saltelele coanei Lidia, care venea speriata de jos crezand ca e cutremur. Eu gasisem prin Buzesti, aproape de scoala de pe Occidentului, o sala de sport mica si darapanata unde se antrenau judoka "amatori" ai clubului Rapid, si mergeam cel putin de doua ori pe saptamana. La un moment dat am fost chiar legitimat - intentionam sa fac performanta, dar mi-a fost lene! - la acest club unde antrenor era un domn Ciolac, daca-mi amintesc bine. Sportul a fost intotdeauna, alaturi de muzica, una dintre supapele mele de siguranta, care m-au "scos" din multe fundaturi sufletesti. Vlad se antrena cioplind si carand lemne, marmura si piatra pentru sculptura. Avea un corp perfect si o "viteza de executie" al carei efect l-au simtit, pe pielea lor, multi dintre cei care l-au abordat din unghiul gresit! Uneori, serile, mai ales cand erau perioade de examene si mansarda se umplea de hartie lipita pe pereti, desenam impreuna cu ei, ore intregi, doar de placerea de a fi impreuna. Sau bantuiam pe la reviste, pe la cenacluri.
Mi-aduc aminte ca un prieten de-al lui Vlad, Gherasim Luca, il cunostea pe Barutu Arghezi, fiul poetului, si ne-a chemat la cenaclul pe care acesta il conducea, undeva la mama-zborii, in "Vergului". Spre rusinea mea, pe atunci nu stiam mai nimic despre Bucurestiul in care locuiam, in afara de banalitatile-stas din manualele scolare, si mi-a facut placere sa aflu ca acel loc se numea astfel pentru ca, intr-o vreme, acolo era una dintre "portile" orasului vechi, bariera de intrare in targ, bariera Vergului. Pana atunci imi facusem veacul prin centru, cam pana spre Piata Unirii, asa ca prima deplasare la cenaclul lui Barutu a fost o adevarata excursie. Atmosfera era cea obisnuita - cenaclu de amatori, veleitari - iar fauna, asijderea, de la pensionarii alcatuitori de epigrame si versuri "cu cheie" pana la juna blonda, visatoare, descriindu-si pubertatea mediocra. Dar, oricum, era primul cenaclu in care calcam de cand venisem in Bucuresti. Domnul Barutu, un tip scund si rotofei, tocmai povestea intamplari minunate dintr-un circuit pe care-l facuse prin strainatate, ceea ce a mai animat seara si, oricum, pentru mine numele Arghezi insemna destul incat sa ma port cu respectul cuvenit fata de oricine l-ar fi purtat. Ne-am intors foarte tarziu acasa, ratasem ultimul autobuz, prilej pentru a lua pulsul nocturn al strazilor pe care se miscau incet, ca-n vis, doar masinile care udau asfaltul. Cu una dintre acestea, contra zece lei, am parcurs si noi ultima parte a distantei spre casa.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
