35. Hieroglifa: "mai sunt pentru ca el ma este"
...Ora 8,30 dimineata, intr-o marti din anul 1982. Fusesem somat - printr-un telefon dat secretarei, la serviciul meu - sa ma prezint urgent acasa la poetul national. Asa ceva nu se mai intamplase. Am plecat val-vartej de pe Lipscani, unde se afla sediul Centrului de Librarii si, dupa 10 minute, eram in piata Amzei, urcand in fuga treptele blocului, pana la etajul patru.
In casa, chicoteli infundate si cele doua personaje, Nichita si Sorin Dumitrescu, marcati vizibil de noaptea alba pe care tocmai o dovedisera. Sorin mi-a facut semn, din usa, cu degetul la buze, drept care m-am asezat, respirand in sfarsit, pregatit pentru orice va fi fost nevoie. Nichita, intr-o poza martiala, din treisferturi, sobru, era cu telefonul la ureche si astepta, banuiam, un raspuns la un apel in desfasurare. Apoi a inceput un dialog care a continuat, in timp ce eu incepeam sa ma relaxez, mirosind o farsa de care cei doi erau perfect capabili:
"- Alo, vila Bradul? Aici poetul national Nichita Stanescu!". Da, i se va fi raspuns de la celalalt capat, caci Nichita a reluat:
"- As dori sa vorbesc cu tovarasul presedinte Nicolae Ceausescu!". Hait! Asta era gogonata rau deja, mai ales ca, in spate, Sorin era in delir!
"- Atunci, cu tovarasa Elena Ceausescu!", continua Nichita imperturbabil. Nu era, banuiesc, nici "tovarasa" pe aproape caci, foarte politicos, Stanescul a rugat sa fie sunat cand se intorc cei doi, caci avea de rezolvat o chestiune foarte importanta, de interes national! A multumit frumos si a inchis. A urmat un moment de stupoare generala, dupa care s-a izbucnit in hohote delirante de ras - eu, mai manzeste, ce-i drept, oricum radeam ca prostu' pentru ca nu intelegeam nimic. Intr-un tarziu, dupa ce fusesem lasat sa fierb in suc propriu, in timp ce respectivii ma priveau pofticios si gesticulau aluziv, fara sens pentru mine, a venit si izbavirea, "nationalul" catadicsind sa ma informeze "ce idee geniala a avut Sorin, ma, batrane!".
Ideea geniala era aceea de a fi si eu inclus in delegatia de scriitori romani care plecau in Iugoslavia, la Struga, unde, cu un an in urma, Nichita primise Cununa cu lauri, din aur, cel mai important premiu de poezie balcanic, iar anul urmator, cel in care eram, urma sa fie amfitrionul decernarii premiului unui poet indian. Aiurea! Nu eram membru de partid, nu eram membru al Uniunii, publicasem sporadic, pe ici pe colo... "Sunteti dementi", le-am zis exasperat de toata tarasenia, "nici macar n-am pasaport, iar asta, orice roman stie cum se obtine - nu se obtine!". E adevarat, printr-un concurs favorabil de imprejurari, prin tenacitatea lui Constantin Crisan si notorietatea imensa a lui Nichita, in '81 aparuse discul nostru, pe celuloid, O recitare in care eu ilustram poemele citite de el, cu cateva dintre melodiile compuse pe versurile sale. Apropo de discul respectiv: s-a facut intr-o zi! dar a aparut dupa lungi dezbateri furtunoase - cenzorul Electrecord sesizand organele ca poezia Sobolanul regelui era inacceptabila! Iar la lansare, la magazinul Muzica - plin ochi! - Nichita si Mihailopol, artistul-fotograf care facuse coperta discului (sotul actritei Rodica Mandache si unchiul pictoritei Luminita Tudor, fosta Fratila, asa l-am cunoscut!), si-au "reglat" public conturile cu privire la portretul realizat de acesta pe coperta discului si care ii displacuse "nationalului" intr-atat, incat s-au insultat cordial si reciproc in mod repetat, scena culminand cu gestul lui Nichita care a luat discul si l-a aruncat - ca pe un disc ce era - departe, in publicul stupefiat. ...Ma uit uneori la portretul "cu pescarusi, bre? - nu sunt pescarusi, sunt albatrosi -, ma rog, ma rog... pescarusi" si inteleg de ce nu i-a placut: pentru ca s-a speriat vazandu-se... POSTUM.
Dar sa revenim. Asta era unica mea "recomandare" artisticeste vorbind, discul. Prea putin, ma gandeam pentru nebunia din capetele lor ametite. "Bun", am zis, "da' cu telefoanele alea ciudate, ce gluma mai e?". Mi s-a explicat ca numai de la cabinetul nr. 1 se putea da o aprobare de urgenta intr-un asemenea caz etc. etc. M-am linistit, m-am amuzat si dupa vreo doua ore am plecat. Era, cum am zis, marti. Joi dimineata eram chemat pe strada Iorga, "la Pasapoarte" si, pe trotuar, pe umarul lui Nichita, semnam "formularele mari" - bietii romani de-atunci stiu ce insemna asta! -, generalul Ghenoiu trasandu-mi ultimele indicatii pretioase de cum sa ma port si sa am grija de Nichita, iar vineri treceam granita pe la Moldova Noua, salutati de granicerii ce-i prezentau poetului onorul, urandu-i drum bun! Din delegatie mai faceau parte Doina Uricariu, Liliana Ursu, Nicolae Neagu, Dinu Abaluta, Dora... sa fiu iertat daca am uitat pe cineva.
Era vremea Iesirilor. Iesisem din Curtea cu pavajul gri, ieseam din tara, la scurt timp dupa intoarcere aveam sa ies si din Nichita - nu stiam, dar ne mai ramasese timp doar sa mai scrie el un poem, Hieroglifa, pe care sa raman eu sa-l cant de unul singur - ieseam si din propria mea viata de pana atunci. Catre unde, Doamne, unde? Quo vadis...
Mai sunt pentru ca el ma este/ dar ce lunga si sangeroasa poveste - Nichita Stanescu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
