Putea fi una dintre multele duminici de toamna care, daca esti singur, par a nu se mai sfarsi. O ploaie marunta, putin soare si apoi ploaie din nou. Ingredientele clasice ale tristetii bine temperate, devenita cu vremea cronica si rebela la orice tratament.
Cand bucuriile pe care te si temi sa le mai astepti inseamna mica marire de salariu, faptul ca inca mai incapi in hainele de anul trecut, un telefon de la cineva care sa te intrebe pur si simplu ce mai faci, aproape ca nu mai stii ce anume te-ar putea scoate din monotonia asta fara margini care-ti umple sufletul cu stalactite si stalagmite, prin care abia mai trece, zdrentuit, un gand rotund.
Si care mai e definitia evenimentului, cand te faci mic, mic si incolor, incolor ca sa nu superi pe nimeni, ca sa te aperi, ca sa supravietuiesti? In ciuda a tot ce stiai despre tine, constati ca, din lasitate (autoprotectie?), iei forma vasului in care esti pus, te adaptezi, te remodelezi, calci in picioare constiincios si metodic toate fostele colturi ale fostei tale identitati. Un mod de a rezista, fara sa te intrebi la ce bun sa rezisti asa, sub forma asta care ia forma vaselor altora.
Ei bine, intr-o dupa-amiaza ca asta, am intalnit-o, dupa treizeci de ani, pe doamna Maria Iliescu, profesoara mea de gramatica comparata a limbilor romanice. La fel de frumoasa, la fel de sclipitoare, predand si acum in Gemania, Italia si la mine, la Craiova.
N-as putea descrie felul in care am asteptat-o. Aruncata brusc cu treizeci de ani inapoi, eram din nou o studenta emotionata, speriata ca nu stie tot. M-a rugat sa-i povestesc ce am facut de atunci, iar eu m-am balbait, nu stiam cu ce sa incep, ce a fost si ce n-a fost important in viata mea. Acum treizeci de ani, am luat zece la examen. Acum nu cred sa fi raspuns pentru mai mult de un sase chinuit. Si totusi, ajutata de doamna profesoara, am reusit sa rup placenta dupa-amiezelor anoste, cu discutii marunte, cu trairi pitice, sa ies de sub anestezie. Poate asta e, de fapt, definitia evenimentului.
La inceputul acestei rubrici imi propusesem sa scriu despre ceva ce nu mai e la moda, despre miscarile sufletului, despre tot mai anemicul si cloroticul nostru eu.
Intalnirea cu doamna profesoara m-a facut, pentru cateva ore, sa nu mai iau forma vasului in care sunt pusa. Asta da eveniment!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
