"Nu stiu daca natura este frumoasa ori urata, insa la tot pasul produce lucruri minunate, care iti atrag atentiunea; vietati a caror viata a o studia este, desigur, o ocupatiune foarte interesanta." Nu sunt cuvintele Ioanei Setran la vernisajul expozitiei scarabeilor de la Mogosoaia, ci ale bunicului artistei, pictorul Octavian Smigelschi. A spune ca, pentru ea, acesta a reprezentat modelul pe care l-a urmat este deja o tautologie. Ne place sau nu, suntem produsul antecesorilor nostri. (Marcela Gheorghiu)
In anul in care ne-am refugiat la Dumbraveni, mama - care era absolventa de matematica - a predat, o vreme, la scoala de acolo. E drept ca ocupatia ei de baza era aceea de a ne creste pe noi, dar nu se manifesta nici pe departe ca o casnica clasica. Verva si veselia ei erau contagioase, iar noi, copiii, eram primii beneficiari ai acestei stari sanatoase. Si ne jucam tot timpul. La Dumbraveni, apoi la Bucuresti, in aceasta casa care, asa cum am mai spus, ii apartinea lui tanti Milica, nasa surorii mele, Ana-Maria. Pe vremea aceea era o casa ticsita, tipic mic-burgheza, in genul locuintelor de la 1900. Tanti Milica era profesoara de pian la domnisoarele de pension. In incaperea in care stam acum se afla salonul: intrai dand la o parte o perdea de margele si te asalta un interior in care zadarnic ai fi cautat, ca nu gaseai un centimetru liber. Pe pereti, tablouri de sus si pana jos, broderii, fotografii inramate.
Pe pat, pe scaune si pe fotolii - perne si broderii, papusi. Pianina era asezata putin mai incolo de locul in care stam noi: avea un servetel brodat pe clape, un altul pe capac, un al treilea chiar pe pianina sus, unde tronau si diverse bibelouri. De o parte si de alta erau atasate doua sfesnice; unde ar fi trebuit sa stea lumanarile se aflau niste "cocosei" brodati, in care se puneau ouale fierte, la masa. Bibelouri, dantelute, masute cu vaze de flori, scoici, doua statui de bronz - una cu o domnisoara ravisanta stil rococo, cealalta severa, infatisand un student cu mapa, asezat la un secretaire. Pe jos - covoare, peste covoare, traverse, ca sa nu se murdareasca, desigur.
Dupa razboi am fost nevoiti sa ne inghesuim intr-o singura camera si e usor de inchipuit cat de greu ne-a fost, pentru ca eram multi. Mai ales ca eu m-am casatorit de foarte tanara si, foarte repede, au venit pe lume copiii. Traversam si noi, ca toti ceilalti, acuta criza de locuinte de dupa razboi. Aproximativ in aceeasi perioada, a fost arestat socrul meu. Ceilalti ai mei nu au avut asemenea probleme. Eram o familie de intelectuali, dar nu de burghezi bogati. Socrul meu insa nu a avut acelasi noroc. El era militar, facuse parte din Jandarmerie. A fost acuzat ca, inainte de 1945, a ordonat perchezitii la locuintele unor comunisti in ilegalitate. A fost arestat in august 1959 si condamnat la opt ani de inchisoare, din care a ispasit cinci...
Bunicul-model
Strabunicul meu, Mihai Smigelschi, s-a refugiat prin anul 1850 in Ardeal, dupa miscarile revolutionare din Polonia. Se povestea ca se tragea dintr-un vechi neam de nobili, care, dupa spusele lui Nicolae Iorga, ar fi fost "stegari ai regelui polon". Totusi, originea reala a strabunicului meu este destul de controversata. Religia greco-catolica indica mai curand o origine ruteana. Strabunicul meu s-a stabilit mai intai la Bumgard, unde s-a si casatorit cu o aromanca, Ana Sebastian, iar la scurt timp s-a mutat la Ludus, ca notar. Au avut patru copii, printre care si bunicul meu, pictorul Octavian Smigelschi, despre care vreau foarte mult sa spun cateva cuvinte.
S-a nascut in martie 1866 in Ludusul Mare (comitatul Sibiu), a urmat o scoala pentru profesorii de desen la Budapesta, apoi a fost numit profesor de desen in Slovacia. A calatorit la Roma, Munchen, Budapesta, Florenta, Ravenna. Foarte rapid s-a facut cunoscut in Imperiul Austro-Ungar. A deschis mai multe expozitii. Cea mai mare, mai importanta lucrare a sa a ramas Catedrala Ortodoxa din Sibiu. Nu a reusit s-o picteze in intregime, fiindca moartea l-a rapit inainte de vreme. Dar cupola si pandantivii sunt opera lui. Bunicul a murit de inima, in 1912, in plina ascensiune si glorie, la varsta de 46 de ani. In acelasi an, Nicolae Iorga il omagia, postmortem, in "Neamul Romanesc". Pentru mine, desi nu l-am prins in viata (tatal meu avea 11 ani cand s-a prapadit bunicul), a fost o prezenta vie de-a lungul intregii mele copilarii. Autoportretul lui trona pe perete, il stiam din povestile parintilor, din lucrarile sale care erau peste tot in casa noastra, dar si de la bunica, de la Sibiu. Cum noi, copiii, ne petreceam toate vacantele la Sibiu, va dati seama ca scotoceam prin sertare ori prin biblioteca si dadeam peste studiile lui. Ne fascina tehnica pe care o folosea. Avea un manechin de vreo 30-40 cm inaltime, pe care il drapa cu o panza - astazi, daca ma gandesc, cred ca era uda -, dupa care il fotografia, iar fotografiile le lipea, cum se obisnuia pe vremuri, pe o bucata de carton. Pentru noi erau fascinante. Dar si mai fascinanta - sau cel putin tot atata cat fotografiile amintite - era o mapa mare cu schite si desene ale bunicului meu, pe care le scoteam, le intindeam pe masa si ne uitam cu mare grija la ele. Si apoi bunica, de cele mai multe ori, statea langa noi si ne povestea despre el fel si fel de lucruri, asa incat Mosu, cum ii spuneam noi bunicului, atunci cand a murit, era tot atat de viu ca si ceilalti.
La randul ei, bunica era o persoana extraordinara. S-a casatorit foarte tanara - nici nu-si terminase liceul - si a avut cinci copii, tatal meu fiind cel mai mare. Un timp au locuit toti la Roma, bunicul castigand prin concurs Premiul Fraknoi, care ii asigura atelier si locuinta la Roma, plus o bursa de 3.000 de coroane anual. Cand a ramas vaduva, bunica avea copii intre cinci si unsprezece ani. Cu o vointa extraordinara, nu s-a mai casatorit, si-a terminat studiile pe care le intrerupsese cand se casatorise cu bunicul, si-a dat bacalaureatul, s-a inscris la facultate si a devenit o foarte buna profesoara de istorie si geografie. Un timp a fost directoare la Liceul de Fete din Sibiu. Ce voiam sa subliniez de fapt este modul in care si-a crescut copiii: toti au urmat facultatea. Ce-i drept, erau copii buni...
Cu un model ca Octavian Smigelschi, era logic ca, inca de mic copil, sa fiu atrasa de artele plastice. Dar si sora mea, Ana-Maria Smigelschi, s-a simtit atrasa de ele, si fratele meu mijlociu, care a devenit arhitect. Doar cel mare a facut nota discordanta, iesind din tiparul familiei. A ajuns inginer.
Bunicii din partea mamei erau mic-burghezi. De la tatal ei a mostenit ea umorul si inteligenta care o caracterizau. Bunicul era un om foarte ingenios si Doamne ce idei ii mai veneau! Avea o cafenea, in Piata San Carlo din Torino. Cafeneaua aceea avea o usa batanta: bunicul ii atasase un mecanism care, in momentul cand intra clientul, declansa rasnita de cafea. Nu stiu cat castiga bunicul de pe urma acestei inventii, dar sunt convins ca reclama isi facuse cu asta. Si acesta este doar un exemplu despre cate facea bunicul meu din Italia.
Imi curge in vine sange italian, polonez, romanesc, aroman. Simt aceste influente in tot ceea ce compune viata mea, cultura, obiceiurile, traditiile culinare (exista in mine, de pilda, o impresionanta colectie de feluri de mancare). Ma declar si sunt romanca, dar nu pot face abstractie de celelalte influente genetice. Mai cu seama cea italieneasca si foarte putin, aproape imperceptibil, cea poloneza. Iar influentei italienesti cred ca-i datorez, in primul rand, faptul ca sunt profund religioasa - credincioasa, fara a fi bigota -, o catolica practicanta.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
