Stimate domnule Octavian Paler, sunteti printre putinii scriitori romani de azi al caror prestigiu a ramas intact dupa Revolutia din 1989. Primele intrebari din acest volum de convorbiri se leaga de extraordinarul flux, afectiv si intelectual, ce exista intre un autor de prim rang si nenumaratii sai cititori. Cat de important este publicul pentru dumneavoastra? Cum a fost prima intalnire cu aceasta entitate abstracta, concretizata, de-a lungul carierei, in atatea figuri respectuoase si surazatoare? V-ati schimbat ori nuantat vreodata ideile in urma unor discutii in contradictoriu cu cei care v-au citit? (Daniel Cristea-Enache)
Ceea ce imi spuneti ma face melancolic. Si, totodata, ma pune in incurcatura. Sigur, va multumesc pentru aprecieri. Va sunt recunoscator cu atat mai mult cu cat ele vin de la un tanar critic pe care-l stimez enorm, si ca om si ca intelectual. Dar amintiti-va ce v-am spus cand mi-ati propus aceasta discutie. V-am zis, cu un zambet cam stramb, care va fi semanat probabil cu o grimasa (ceea ce v-a determinat sa schitati un gest de protest, cum va impunea politetea), ca o astfel de discutie imi da "un impuls testamentar". Nu dadeam vorbelor mele un sens patetic. De fapt, incercam sa va sugerez ca m-ar atrage sa discutam, in primul rand, despre destinul meu de "om cu probleme" si abia in al doilea rand despre destinul meu ca scriitor.
Asta din doua motive, in afara de acela ca nu stiu ce valoare mai are literatura in acest moment pentru mine. Cel dintai ar fi unul care, cu siguranta, va va surprinde. N-as vrea sa ratez sansa de a vedea pana la ce limite ma pot apropia de o virtute de care m-am crezut totdeauna total strain. E vorba de "eroism". Va surprinde, nu? Dar nu va grabiti. Am suficient bun-simt pentru a sti ca "eroismul" nu se potriveste deloc cu stilul in care am trait eu; mereu in defensiva, ascunzandu-mi, orgolios, timiditatile. Intelesul "eroismului" la care ma gandesc nu se leaga de nici o bravura.
Sa ma explic. Cartea de capatai a adolescentei mele a fost capodopera lui Carlyle Cultul eroilor. Am citit-o de vreo trei ori, cred, la saisprezece ani. Ma fascina patetismul ei si o anume aroma de mitologie care invaluia istoria. Eram intr-o perioada in care "visarile" mele "eroice" nu erau decat niste prostii de mucos bovaric. Visam sa ajung la Polul Nord si in Antarctica, pe urmele lui Nansen si Amundsen, dar o faceam stand lipit cu spatele de o soba de teracota calda. Am cautat prin anticariate vreo doi sau trei ani Secretul secretelor, o carte a regelui Solomon pomenita de legenda, dar pe care n-a vazut-o nimeni. Ce voi fi priceput eu, deci, din Cultul eroilor mi-ar fi greu sa spun fara sa exagerez, romantic, "profunzimea" mea de-atunci. In mod sigur, n-am retinut esentialul. Si anume ca, dupa Carlyle, doua trasaturi definesc eroismul: sinceritatea si seriozitatea. A trebuit sa recitesc cartea la peste saptezeci de ani ca sa nu ma opresc la anecdotica. (...)
Al doilea motiv pentru care am incercat sa va sugerez ca as prefera sa vorbim, mai ales, despre destinul meu de "om cu probleme" si in subsidiar despre destinul meu de scriitor e putin mai complex. Pentru a-l explica, incep cu o amintire. Cred ca se intampla prin vara anului 1945. Imi luasem bacalaureatul si asteptam sa vina toamna pentru a pleca la Bucuresti, sa dau examen de admitere la Universitate. Imi petreceam timpul mergand la coasa cu ziua la femeile ramase vaduve din pricina razboiului. Imi strangeam, astfel, bani pentru un costum, potrivit cu viitoarea mea calitate de student. Sambata seara, ma duceam pe la baluri, in satele din jur, iar duminica dupa-amiaza, daca n-aveam chef sa hoinaresc prin sat, imi faceam note pentru primul meu proiect (de carte): Reabilitarea Evului Mediu. Intr-o saptamana mai libera, m-am dus cu un grup de baieti in Budrul galben. Asa se numea zona cea mai primejdioasa, cred, din muntii Fagaras. O ocoleau pana si caprele salbatice. Nu stiu din ce motive, peretele de stanca, aproape vertical, care se ridica deasupra unei prapastii, in intunecimea careia curgea, ca un fir de mercur, un rau subtire si argintiu, era extrem de sfaramicios. Ciobanii ziceau ca din pricina trasnetelor, dar ma indoiesc ca legenda avea un temei valabil. Budrul galben a facut si victime, dar atragea prin exemplarele fabuloase de floarea-reginei, mari cat palma, care cresteau acolo. Am intrat descult, bineinteles, ca sa simt cu piciorul fiecare colt de stanca inainte de a ma sprijini de el si strangeam trofeele intr-o traista atarnata de gat. La un moment dat, piatra de care ma sprijineam cu piciorul stang s-a desprins si am ramas atarnat in gol, agatat cu mana dreapta de un smoc de iarba. Lipit de peretele stancos, fara sa mai fac nici o miscare, auzeam ingrozit cum se rupeau, unul dupa altul, firele de iarba. Din fericire, un prieten aflat deasupra mea, intr-un loc mai sigur, a intors capul si m-a tras langa el.
Ei bine, mi se intampla din ce in ce mai des sa aud cum se rupeau firele de iarba din smocul de care eram prins. Imi spuneti ca sunt un autor de succes. Dar eu nu mai cred, domnule Daniel Cristea-Enache, nici in succes, nici in literatura. Sunt lamurit asupra iluziilor generate de ele. Trebuie sa te numesti Shakespeare pentru a pune vreun pret pe posteritate. Pentru noi, ceilalti, e valabil desenul lui Goya unde un deget scheletic scrie in tarana "Nada". Adica, "Nimic". Sigur, le sunt recunoscator cititorilor care au format cozi lungi la standul editurii Albatros, la fiecare targ de carte. Ca si celor care, inainte de '89, mi-au cumparat cartile inainte de a fi puse pe taraba. M-au ajutat sa cred ca ideile sau marturiile mele le-au trezit un oarecare interes. Asta e vital pentru un "lup singuratic". Si cu atat mai mult pentru unul batran si bolnav. Dar sa revin la ceea ce am spus mai devreme. Niciodata n-am iubit viata mai putin superficial decat acum. Vreau sa spun: mai apasator, mai trist, mai tragic. Gnosticii zic ca Dumnezeu e neindemanatic, de aceea opera lui are multe greseli. Dupa parerea mea, ideea e falsa. Dovada modul in care Dumnezeu a conceput batranetea, unind in ea doua impulsuri contradictorii, care fac din aceasta varsta cea mai profunda si mai zadarnica experienta. Pana la batranete, nu prea avem timp sa ne intrebam care e sensul vietii. Suntem ocupati sa traim. La batranete, avem timp (chiar prea mult!) s-o facem, dar atunci ne izbim de o descoperire penibila: viata are un sens doar daca nu-l cauti! (...)
Cat de important este publicul cititor pentru mine? De gratitudine v-am vorbit. Acum, va marturisesc ca o singura data am "scris" cu gandul la un cititor anume. Asta s-a intamplat la optsprezece ani, cand eram elev, in clasa a VIII-a (pe stil vechi) la Liceul "Radu Negru" din Fagaras si compuneam, la rugamintea unor colegi, scrisori amoroase pentru iubitele lor. Atunci, urmaream o tinta precisa: sa fac placere destinatarelor, sa le lingusesc si sa stimulez, daca puteam, pasiunea. De atunci nu mi s-a mai intamplat sa am un impuls exterior. De altfel, prima mea carte, pierduta intr-o imprejurare nefericita, se vroia o "Reabilitare a Evului Mediu". Or, asta se intampla intr-o vreme in care opiniile despre Evul Mediu erau exact pe dos decat ale mele.
Cred ca literatura a fost, pentru mine, o defulare. Cum am stat foarte prost cu posibilitatile de a combate "racul" din mine, l-am lasat sa se descarce in scris. Nici nu cred ca as fi putut sa ma adaptez cerintelor "pietii", daca as fi avut ghinionul sa nu trezesc nici un interes. Norocul meu a fost ca s-au gasit cititori sensibili la ceea ce simteam eu nevoia sa marturisesc. Intr-o societate alcatuita numai din "pragmatici" nu stiu cum m-as fi descurcat. Mi-a fost de un enorm folos si placerea de a despica firul in patru, apoi in opt, apoi in saisprezece si asa mai departe; si ca aceste speculatii se incarcau, fara voia mea, de afectivitate (eu fiind, cum am mai spus, un "animal afectiv"). Probabil, cu vreo doua milenii si jumatate in urma, as fi fost un bun sofist.
(Fragmente din volumul Convorbiri cu Octavian Paler, in pregatire)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
