Lansat in România pe fundalul succesului pe care l-a cunoscut laFestivalul Internaţional de Film de la Berlin, "Eu când vreau săfluier, fluier" a beneficiat de un capital uriaş de atenţie dinpartea mass-media, dar şi de inevitabilele contrareacţii adusetocmai de premiile importante pe care le-a obţinut. Cu altecuvinte, atunci când un film românesc vine cu premii (mari!) de laun festival internaţional foarte important - ceea ce s-a totintâmplat, slavă Domnului, in ultimii ani - fiecare spectatoraşteaptă de la filmul respectiv să-i implinească aşteptările, cualte cuvinte să-i poată da el, din nou, propriul premiu, invirtutea satisfacţiei pe care i-a provocat-o. Dacă nu se intâmplăaşa, reacţia va fi imediată şi usturătoare: "Cum adică, porcăriaasta a fost premiată?", "Ăia la festival sunt obosiţi rău, nu auhabar de premii" sau, mai ales, se va relua refrenul justiţiarindignat: "Alte filme româneşti despre ţigani şi mizerie?".Discuţia despre aşteptările majorităţii spectatorilor români, careincă nu cunosc distincţia fundamentală in judecarea oricărui produsartistic: intre cum se spune şi ce se spune, ar fimult prea lungă şi, deşi necesară, nu-şi are locul aici. Pentru căceea ce este cu adevărat şubred in argumentaţia celor revoltaţiimpotriva mizeriei este judecarea la pachet a tuturorfilmelor noi pe motiv de subiect, indiferent de valoarea lor. Să neamintim că filme complete, adevărate, puternice, precum"Moartea domnului Lăzărescu" şi "4 luni, 3 săptămâni şi 2zile" au fost atacate tocmai pentru că au subiecte total incomodepentru spectatorul care aşteaptă de la film culori pastel şibalonaşe roz de săpun... Revenind la filmul de debut al lui FlorinŞerban, păcatul lui nu este deloc faptul că spune o poveste despreun erou aflat in penitenciar. Istoria filmului şi a teatrului nuconstituie deloc o succesiune de personaje cosmetizate ca inreclamele la şampon sau in telenovele, care surâd larg şi se mişcăgraţios prin decoruri spaţioase, pline de lumină şi veselie. Inceea ce priveşte povestea in sine - a unui personaj care cedeazăpsihic chiar inaintea liniei de sosire - alegerea subiectului nu ecu nimic greşită. Abia modul in care este construit filmul areprobleme, "Eu când vreau să fluier, fluier" fiind un straniuamestec de dialoguri neverosimile, de greşeli narative, de pistelăsate neexplicate, de motivaţii absente, sugerate mult prea vag şide aceea supuse unei ambiguităţi permanente, pe scurt o colecţie dehibe de scenariu combinată, in ciuda acestor hibe, cu o certăautenticitate şi charismă a personajului principal, care sedesprinde, si(n)gur şi copleşitor, de confuzia care-l inconjoară.La starea de nelămurire generală a privitorului contribuie şisinopsisul filmului, care creează aşteptări false. Se menţioneazăacolo ceva despre o poveste de dragoste - care poveste de dragoste?Fantasmele tânărului pe punctul de a fi eliberat, impresionat defrumuseţea unei studente venite să aplice chestionare inpenitenciar pot fi considerate un love story? Nu prea, având invedere reacţiile contradictorii ale fetei care se trezeşte intr-osituaţie absolut oribilă. Şi apropo, reacţii corect prezentate,pentru că a fi cu ciobul la gât, la discreţia unui om pentru carescara de valori este cu totul alta decât a omului obişnuit(neconstrâns de privarea de libertate şi sălbăticia unui mediuprecum penitenciarul) reprezintă pentru o femeie un moment caredoar in melodramele cinematografice poate implica vreo urmă deromantism. Apoi, sunt multe lucruri care figurează in poveste cupretenţia de a fi subinţelese, dar care logic nu se susţin deloc.Care este, de fapt, motivul pentru care băiatul a ajuns ininchisoare? Sigur, se poate deduce că, dacă a stat inchis de la 14la 18 ani, e vorba despre un penitenciar pentru minori şi că nu afăcut vreo crimă, ci mai curând vreo infracţiune comună de tipulspargere sau furt din buzunare. De asemenea, se pune intrebarea:unde şi cu cine a stat fratele mai mic in cei patru ani? Mama fiindabsentă, adică rămasă in Italia cu vreun amant, după cum reiese dinfilm, rămâne tatăl, menţionat insă o singură dată, in treacăt,intr-un dialog hilar: "Tata e in spital? De ce, e bolnav?" Săzicem... Ce ne facem insă cu faptul că, eliberat vremelnic in urmapresiunii pe care o creează, puştiul conduce maşina de parcă inpenitenciare se organizează cursuri intensive de şofat? Pe lângădialogurile butucănoase şi rareori verosimile, probleme ar mai fişi cu faptul că personajul mamei este creat scenaristic din tuşeextrem de sărace in conţinut (compensate doar de fineţea nuanţelorcu care o actriţă cu flerul interpretativ al Clarei Vodă a ştiutsă-şi imbogăţească eroina in cele două scene cheie in care apare),că directorul inchisorii, personaj extrem de ofertant in context,dar deloc exploatat, aşa că nu-i prea lasă mare lucru de făcut unuiactor de excepţie precum Mihai Constantin, iar studenta AdeiCondeescu este un personaj cu funcţie mai curând de obiect aldorinţei, in care ricoşează frustrările protagonistului. Aşa că dinfilm rămâne puternic şi cuceritor doar eroul, Silviu, investit deGeorge Piştereanu cu atâta frenezie şi graţie incât compenseazăhotărât toate poticnelile ansamblului. Tânărul actor este atât desigur pe jocul său şi atât de curajos in a exclude (in ciuda lipseide experienţă, dar in virtutea unui talent special) tot ceea ce nui s-ar părea plauzibil, incât reuşeşte să te farmece şi să te ţinăatent in permanenţă, ba chiar să devieze povestea inspre oproiecţie interesantă. Ceea ce salvează filmul lui Florin Şerban(in ciuda slăbiciunilor vizibile ale scenariului său) de lamediocritatea corectă şi călduţă a altor pelicule româneşti recenteeste acest personaj tânăr şi proaspăt, care aleargă cu sufletul lagură, intr-un zbucium sufletesc continuu, rămânându-ţi definitiv inmemorie. Insă el aleargă, din păcate, pe un fundal neglijat - şi,din acest motiv, grosier. E ca şi cum un pictor talentat şi repezita inceput cu personajul principal, l-a construit superb, apoi s-aplictisit şi a inghesuit in fundal nişte tuşe groteşti şineterminate, pe post de personaje secundare doar cu numele, alecăror chipuri nu se reţin, in ciuda filmării redundante dinaceleaşi câteva unghiuri. Păcat de acest tablou care putea fiexcepţional, pentru că a impus un actor pe care abia aşteptăm să-lrevedem in alte filme şi ne-a făcut să intuim că Florin Şerban ştieşi poate să spună mult mai mult decât a reuşit, una peste alta,aici...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
