&
Nu ştiu dacă putem exprima ceea ce înseamnă în miezul ei deplin ucenicia, nu ştiu dacă putem aduce în teorie şi abstract un mod de viaţă aparte, un stil în ceea ce priveşte rodul acestei vieţi şi, nu în cele din urmă, un chip care dă înfăţişare unei relaţii bazate pe reciprocitatea iubirii. La modul absolut ucenicia se face. Se trăieşte şi se consumă precum dragostea. Numai că, această dragoste, consecinţă a comuniunii, e roditoare şi, prin exemplaritatea ei, modelatoare. Putem deduce însă un lucru clar: cel care a aflat, precum Andrei, pe Învăţător, nu mai poate da îndărăpt, nu se mai poate sustrage de la ascultare, devine rob şi deopotrivă slujitor întru cele pe care, singur, nesilit de nimeni şi le-a ales. Ucenicia e dincolo de orice pedagogie, ea funcţionează (oricât ar părea de ciudat) pe bază de reciprocitate. "Nu se ştie cine dă şi cine primeşte", spune Constantin Noica. Steinhardt îmi spunea: ,,Mi-ai înseninat bătrâneţile!". Eu îi spuneam: "Mi-aţi fericit tinereţile!". Există o ucenicie consacrată astfel care ţine de ordinea monahală. Relaţia deplină: avvă-ucenic. O regăsim la fiecare pas în Pateric. Toate învăţăturile Părinţilor Pustiei, toată înţelepciunea Filocaliei se adresează unor potenţiali ucenici. Însă există şi o ucenicie, i‑am spune paralelă, tot atât de exemplară, nu departe de lumea monastică, oarecum în conexiune cu ea, pe care aş numi-o însoţirea cea bună. Ea se întâmplă aici în lume. Pur şi simplu. Toată problema e ca acela care caută disperat această relaţie, dincolo de şcoli şi instituţii, să fie pregătit din plin pentru a primi, el neavând de făcut altceva în schimb decât să-şi ofere disperarea sa bine conturată ca observându-o Maestrul, să o poată modela cu atâta asiduitate şi ardoare încât, în final, să scoată din ea formele depline şi pure ale învăţăturii ziditoare, curajului, nădejdii, echilibrului şi liniştirii. Există câteva cărţi fundamentale în acest sens scrise de filosoful Mihai Şora: Sarea pământului, A fi, a face, a avea, Eu & Tu & El & Ea sau dialogul generalizat. Personajele acestor cărţi stau în cea mai bună relaţie de ucenicie. Un Tânăr Prieten şi Un Mai Ştiutor m-au edificat că în lumea noastră (de atunci, din anii '80, dar parţial şi de acum; lucrurile pot deveni şi mai proaste), minată de absolut toate netrebniciile, e posibilă, tacit, o experienţă de acest fel între Autor şi Cititor. În anii negri ai totalitarismului comunist, aceste dialoguri închipuite de Mihai Şora mi-au redat speranţa că ucenicia e posibilă până, cum spunea mai deunăzi Violeta, soţia mea, chiar şi de pe poziţia de cititor şi că Pustnicii cei mai îndepărtaţi pot pătrunde în încăperile minţii şi ale sufletului meu prin porii unei relaţii bazate pe Logos şi pe fineţea, la prima vedere, abstractă, de prea multă lumină, a Înţelepciunii lor.
&
Lecturi neîntrerupte din Angelus Silesius. Reţin foarte multe "rime". Printre ele, una care îl prevesteşte pe Rilke: ,,Nimic nu-mi pare 'nalt: supremul lucru sunt,/ Fără de mine chiar şi Domnul e mărunt"; Paul Tillich, un teolog prin care îmi descopăr câteva bune afinităţi omiletice. Teribilă distincţia dintre Jugul religiei şi Jugul lui Hristos: "Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară". El, Iisus, spune Tillich, ne "va da puterea de a depăşi religia şi legea; jugul pe care îl dă El este o fiinţă nouă care transcende religia"; Piotr Ceaadaev, atât de actual pentru noi şi pentru întreaga creştinătate europeană încât am reluat, încântat şi trist, de vreo trei ori Scrisoarea întâi, pentru care a pătimit atât de mult acest autor, gândindu-mă că n-ar fi rău ca intelectualii găunoşi şi clericii dopaţi să o recitească măcar pentru a nu uita dorinţa arhicunoscută, dar nepusă în practică, a Mântuitorului din Ioan 17, 11;17, 21-22. Mircea Cărtărescu, Orbitor-aripa dreaptă, o carte despre mântuire, care topeşte învăţătura Bibliei într-o poveste-eveniment, şi-i dă acesteia măreţia şi grandoarea marilor "poveşti biblice". O mărturisire nemijlocită despre potopul revoluţiei şi salvarea subînţeleasă.
&
Ucenicia nu e totdeauna numai în doi, deşi relaţia clasică şi arhicunoscută e aceasta: avva-ucenic, maestru-ucenic. În ea, dacă extrapolăm, pot fi implicaţi mult mai mulţi. Întotdeauna Părintele e unul singur şi nu întotdeauna ucenicul e unul singur. Dumnezeu e, cum Însuşi Mântuitorul a spus: "Abba, Părinte", noi suntem ucenicii Lui dacă facem ceea ce ne cere El; Iisus, Învăţător fiind, a avut o mulţime de ucenici: Stareţul, Abatele e unul singur, obştea funcţionează ca ucenicie colectivă. M-am gândit mult, după ce am citit cele şapte Cuvinte către tineri rostite în Biserica Radu-Vodă de către Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, dacă nu avem de a face în acest caz cu exemplul cel mai adecvat de ucenicie generalizată. Ucenicul, Mai Tânărul Prieten, este neliniştit, îngândurat, făcut din întrebări şi dornic de răspunsuri clare. Mai ales în momentele de criză, în clipe confuze, pesimiste şi când deznădejdea pune stăpânire pe el. Avva Gheorghe, exersând, pe viaţă şi pe moarte, formula cea înaltă a uceniciei, reaprinde în aceşti tineri focul curajului, trezeşte neadormita luciditate a credinţei şi sădeşte (floare rară şi în acele vremuri şi acum!) solidaritatea. E un Maestru Părintele Calciu? E mai mult decât un Maestru, mai mult decât un Antrenor de învăţăcei, el e Avva, care în lume fiind, ştie că nedreptăţile şi provocările acesteia se biruiesc numai şi numai ascultând Cuvântul şi cu orice risc, întrupându-L în conlucrarea sfântă dintre Avvă şi Ucenic.
&
Aud uneori spunându-se: Cât de fericit eşti că poţi să crezi! Aşa este. Credinţa e dincolo de orice confort. E o fericire. E fericirea! De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede, îi spune Mântuitorul tatălui întristat şi necăjit din pricina copilului demonizat. Credinţa e un dar care trebuie câştigat. Nu e de-a gata. E necesar un efort de conştientizare, de valorificare a acestui dat, o reflecţie lucidă asupra seminţei care stă să odrăslească. Marii convertiţi sunt emblematici pentru felul în care e cu putinţă credinţa în orice suflet de om. Credinţa se fundamentează pe rigoare, realism duhovnicesc, curaj, luciditate, nădejde, libertate, dragoste, calm, răbdare, smerenie. Şi pe încă ceva. Pe acel ceva care stăvileşte orgoliul şi proasta afişare a credinţei şi care e cuprins deplin în răspunsul tatălui îngrozit şi disperat: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! (Marcu 9,24). N-am suportat niciodată habotnicia. Habotnicia vulgarizează credinţa.
&
În Dialoguri de seară, o carte apărută la Harisma, imediat după '89, sunt cuprinse patru întrevederi între Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Sorin Dumitrescu şi Părintele Galeriu. Prima se numeşte Despre ucenic şi duhovnic. Părintele Galeriu e Avva, ceilalţi sunt ucenicii. Relaţia se construieşte de la sine pe baza întrebărilor şi a răspunsurilor. O relaţie caldă, de reciprocitate adiind a pustie. Am senzaţia că privesc îndelung un tablou bizantin în care Părintele împărtăşeşte şi fraţii primesc cu voluptate pâinea cea spre fiinţă. Se dă şi un exemplu de ucenicie pe dos, inversă. Avva, Maestrul, Părintele învaţă pe rupte de la ucenic. E citat şi Avva Dorotei: Niciodată când vrei să înveţi pe cineva să nu te institui ca învăţător, ci ca slujitor; Niciodată, cel căruia îiîmpărtăşeşti cuvântul tău să nu simtă că ai ton de superioritate faţă de el, ci că îi vrei binele.
&
Chopin (citat undeva de Lucian Raicu): "Să nu-mi vorbeşti despre oamenii care nu râd niciodată! Nu sunt serioşi". Psalmistul David: "Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei". Noaptea, într-o iarnă friguroasă de crăpau pietrele, la Rohia împreună cu Mircea Oliv în chilia de lângă bibliotecă, citim şi înregistrăm cele Trei soluţii. Prilej de pauze scurte, povestite, şi de râs prelungit. Râdem atât de mult încât ne oprim pur şi simplu din înregistrat. Soluţia Bukovski o lăsăm pe dimineaţă. Mă întreb: la ce foloseşte Râsul în vreme de teroare, de oprimare, de dictatură?! De ce e foarte bine şi folositor să râdem din tot sufletul şi cu gura până la urechi, mai ales când avem sentimentul acut că nu există nici o scăpare, nici o ieşire?... Ce înseamnă a râde, spre scandalul şi uimirea fariseilor, a prefăcuţilor, în acest caz? Cum poţi să izbucneşti în râs la citirea acestui text absolut serios? De unde vine hohotul de râs la cuvinte precum: "De-abia aşteptam să se facă dimineaţă şi să intru în ei ca un tanc!"? Îmi răspund: în cazul celor Trei soluţii, râsul nostru se aliază perfect cu textul Părintelui. Râsul devine supapă, bucurie dezlănţuită, nebunie frumoasă, sfidare, eliberare, un act de curaj. Am râs cu M. O. În numele curajului nebun cu care Părintele Nicolae şi-a bătut joc de un regim concentraţionar diabolic şi pentru felul în care a ştiut să-şi râdă de Frică şi fariseism. Un râs provocat de curaj devine atitudine, cred. Am râs, cu binecuvântarea Părintelui, acolo unde se râde mai puţin: în spaţiul monahal. Dumnezeu să ne ierte! Patericul ne spune că Sfântul Antonie cel Mare râdea uneori împreună cu ucenicii, iar Teodor Baconsky, într-o lucrare fundamentală despre RÂS (Râsul Patriarhilor) explică din plin, cu acribie şi absolută seriozitate, vocaţia omului şi a lui Dumnezeu de a râde.
&
Atunci când îţi este absolut necesar un Părinte, un Avvă, trebuie să te pui în stare de căutare. El, Celălalt, dacă l-ai găsit îţi devine deodată şi Părinte, şi Frate, şi Tată, şi Mamă. Se stabileşte o relaţie profundă ca între Fiu şi Tată. Apare un liant nevăzut care anunţă contopirea de sine. Sinele devine un Tot neamestecat. Nu mai sunt Eu, ci Hristos care lucrează în mine. În Cherubinischer Wandersmann de Angelus Silesius există cea mai frumoasă definiţie a acestei profunde ucenicii. I-s drag mai mult ca El: mi-e drag mai mult ca mine; Îi dau dar tot pe-atât cât El îmi dă din Sine.
&
Relaţia dintre Învăţător şi discipol se bazează pe smerenie. Nu pe orgoliu, nu pe trufie. Avva a evoluat într-atât încât el însuşi a devenit Înţelepciune şi, prin urmare, într-un firesc absolut, fără farafastâcuri, ca şi cum ar da bună ziua, îi împărtăşeşte ucenicului său toată învăţătura pe care o posedă, iar acesta, la rându-i, primeşte tot atât de firesc şi liber şi natural toate bucatele mântuitoare. Eşti atras de Avvă pentru că el are toate datele. Şi umane şi dumnezeieşti.
&
Cred cu tărie că N. Steinhardt a fost un model, un reper pentru Alexandru Baciu. Un exemplu demn de urmat, fără rezerve... "o desfătare să fii în preajma lui"... , "un extraordinar prilej de uimire", spune Al. B. Portretul pe care i-l face îl aşez fără rezerve lângă cel creionat de Alexandru Paleologu în Alchimia existenţei. Transcriu: ,,Mai degrabă mărunt de statură, dar cu mişcări vioaie, chiar repezite, cu gesturi brusc întrerupte, parcă dialoghează permanent nu cu cel sau cu cei din preajma lui, ci cu un interlocutor invizibil şi drag care-l însoţeşte pretutindeni. Fascinantă îi este şi privirea. Pătrunzătoare, şăgalnică, ironică, vag bănuitoare. Ea grăieşte la fel ca verbul scânteietor".
Din volumul în pregătire pentru Editura Cartea româneascăPentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
