Despre rostul cronicarului dramatic in viata de zi cu zi a scenei nu se vorbeste, in general, prea des - nici macar intre cronicari. Acesta exista, totusi, fie si in forma pasiva, cu manifestari sporadice (si, uneori, nefericite, dar aici incepe alta discutie), recunoscute, de altminteri, prompt de catre oamenii de teatru si tratate ca atare: cu indiferenta. Situatia in care, totusi, cronicarul trebuie sa-si ia "misia" in serios (sau, macar, sa se ia pe sine in serios...) apare cu ocazia unui debut ori a productiei unui om foarte tanar. Aici e "incercarea puterii".
Mai intai, cronicarul se vede nevoit sa emita o sentinta care poate hotari drumul in profesie - si chiar in viata - al unui artist (cateodata) si al unei fapturi umane (intotdeauna). Apoi, aceasta sentinta e data cumva "in orb", pentru ca emitatorul nu are la dispozitie o experienta anterioara pe care sa se bizuie, cum se intampla, de pilda, in cazul unei creatii apartinand unui artist cunoscut (desigur, surprizele nu sunt excluse nici atunci, dar imprejurarile nu seamana deloc). In fine, tonul insusi al judecatii se cere cantarit cu grija, pentru ca muzica pe care o face el rasuna, intr-un timpan fraged, mai puternic decat bubuiturile din Simfonia destinului; dar nici complezenta nu-i buna. Pe scurt, a diagnostica opera unui tanar este (pentru mine) o provocare ce (ma) inspaimanta un pic.
Doua astfel de provocari mi-au fost "aruncate" chiar de curand. Prima a venit (pe o cale oarecum ocolita) de la Braila, unde Ilinca Stihi a pus in scena, la Teatrul "Maria Filotti", un spectacol intitulat, putin ermetic, eMeS. Limpezirea vine atunci cand aflam ca montarea are la baza un scenariu (elaborat chiar de regizoare) extras din proza lui Mihail Sebastian, brailean de origine, cum se stie, si sarbatorit anul trecut, la centenarul nasterii, conform (daca nu ma insel) recomandarilor UNESCO. Ilinca Stihi, absolventa, in 2001, de Regie Film la UNATC si aflata la a doua incercare teatrala (dupa Brand de Ibsen, "ambientata" in spatiul Bisericii Luterane din Bucuresti, spectacol pe care, din pacate, nu l-am vazut), a fost interesata de o posibila descifrare scenica a personalitatii scriitorului, personalitate marcata de o dubla apartenenta fatalmente conflictuala: pe de o parte, la etnia evreiasca, pe de alta, la intelighentia Romaniei de pana in 1945 (anul mortii timpurii, intr-un accident de tramvai, a lui Sebastian). Desigur, expresia cel mai direct tulburatoare a acestui conflict irezolvabil se gaseste la indemana tuturor, in binecunoscutul Jurnal publicat in 1996 la Humanitas (si dramatizat, la scurta vreme dupa aceea, de Dumitru Solomon); tanara regizoare a preferat sa ia intreprinderea pe cont propriu, intocmind un material ce combina fragmente, dialoguri, descrieri sau doar detalii "de atmosfera" din doua proze memorialistice (De doua mii de ani si Cum am devenit huligan) si doua fictiuni romanesti (Orasul cu salcami si Accidentul) ale autorului. Nu cred ca a fost o idee buna. Afara de cazul ca e temeinic familiarizat cu subiectul, un spectator obisnuit nu intelege mare lucru din ce vede pe scena, unde Sebastian (jucat cu distinctie de Marius Capota, "imprumutat" de la "Bulandra") se intalneste si discuta cu personaje a caror identitate ramane incerta: sunt eroi de roman? sunt indivizi din biografia reala a scriitorului? Incarnate de Zane Jarcu, Valentin Terente, Catalina Nedelea si Marcel Turcoianu, aceste aparitii raman nesemnificative; singur, Cornel Cimpoae (beneficiind, e drept, si de un rol mai pitoresc - un batran anticar evreu) se impune atentiei prin coerenta si precizia interventiilor sale. Un decor simplu, dar ingenios (Imelda Manu), un ecleraj zgarcit (si, la reprezentatia vazuta de mine, dezacordat tehnic) si o ilustratie muzicala excesiva completeaza "peisajul" - aureolat, totusi, de verbul foarte percutant, plastic si uneori emotionant al lui Sebastian.
A doua "provocare" mi-a fost oferita de Teatrul Act, care a preluat in repertoriul sau curent Cui i-e teama de Virginia Woolf? de Edward Albee, spectacol-examen (de licenta) al Marianei Camarasan, absolventa de Regie Teatru, tot la UNATC, anul trecut. Numele proaspetei regizoare circula deja prin "breasla" in legatura cu o montare (pe care nu am vazut-o) a monodramei Amalia respira adanc de Alina Nelega; de altfel, protagonista acesteia a si primit, acum cateva zile, Premiul pentru debut la Gala UNITER. Nu stiu cum va fi aratat spectacolul studentesc pe scena de la Casandra, unde a fost jucat de cateva ori; in spatiul minuscul de la Act (corect decorat de Alexandra Penciuc), infruntarile dintre personaje (devenite celebre in toata lumea gratie filmului din anii 1960, cu Richard Burton si Elizabeth Taylor in rolurile principale) capata o intensitate extrema - "prea" extrema, as zice, chiar din primele momente, ceea ce, o vreme, face dificila modularea caracterelor si a relatiilor ce le unesc/despart; treptat, insa, foarte tinerii actori izbutesc sa se destinda putin si sa se instaleze mai comod in "pielea" eroilor, etalandu-si convingator calitatile: prezenta marcanta si inzestrarea dramatica (Florina Gleznea - Martha), frazarea inteligenta (Ionut Grama - George -, semnatar si al noii traduceri a textului), naturaletea si apetenta ludica (Sanziana Nicola - Honey), infatisarea aspectuoasa (Emil Mandanac - Nick). La fel de limpede se vad, la o atat de stransa apropiere de spectatori, si slabiciunile interpretilor; "in vedeta" fiind insa, aici, regia, le vom trece, deocamdata, cu vederea... In ce o priveste, Mariana Camarasan demonstreaza ca stie sa construiasca scenic personaje si situatii solide si, indeobste, nuantate, sa plaseze accentele tensionale necesare si sa lucreze cu actorii. Are, inca, probleme cu mentinerea ritmului just (spectacolul face cateva "burti" marisoare), dar, personal, m-a ingrijorat mai mult o pornire catre incarcarea mizanscenei cu faimoasele "semne" fara de care, am impresia, regizorii romani in devenire sunt invatati la scoala ca teatrul nu poate exista: tonul realist, naturalist chiar, reclamat de textul lui Albee (care imagineaza teribila dezgolire sufleteasca, dupa o seara de chef, a unor intelectuali in cupluri intersanjabile), ton utilizat, de altfel, relativ consecvent in spectacol, este spart de cateva insertii "simbolice" complet derutante pentru privitor.
...Ramane doar ca viitorul sa arate daca bolile copilariei artistice a celor doua regizoare vor trece fara a lasa urme.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
