„Trupuri divine” se înscrie în seria romanelor „havaneze” ale lui Cabrera Infante şi este o frescă a Cubei anilor ’50–’60. Romanul (autobiografic) relatează numeroasele experienţe amoroase ale naratorului pe fundalul schimbarilor politice majore din anii ’50 – ’60: prăbuşirea regimului Batista, revoluţia şi ascensiunea lui Castro. Deşi aparent în fundal şi atent camuflat de senzualitatea şi exotismul Havanei, reprezentate ca un autentic paradis tropical, contextul politic constituie, ca în toata opera autorului, principala miză a romanului. Discursul este dominat de perspectiva critică a disidentului politic şi, mai ales, de nostalgia Cubei libere şi funcţionează ca un mecanism de conservare a memoriei şi de recuperare (prin reprezentare) a unei patrii confiscate.
Havana, spre finele anilor 1950: oraşul şi oamenii lui pun în scenă (iar uneori improvizează) un spectacol halucinant, deopotrivă seducător şi macabru. Străzi apăsate de amintirea colonialismului şi bântuite de spectrul dictaturii, trupuri înfierbântate de dorinţă, spirite obsedate de libertate, baruri însetate de muzică, de râsete, de lumină, de iubire. O lume pestriţă, agitându-se spasmodic în chingile regimului opresiv, însufleţită de proiecte politice sau doar de febrilităţi erotice; apariţia Ei schimbă totul pentru El, scriitorul aspirant, jongleur cu idei şi cuvinte, căutându-şi obsedat stilul, vocea, locul, sufletul-pereche. Pare că nici frumuseţea havanezelor, cu adevărat orbitoare şi aţâţătoare, nici eroismul prietenilor combatanţi, nici savoarea cocteilurilor ori a jazzului nu-i pot scoate din cap (şi din corp) dorinţa de a se face stăpân pe trupul şi pe sufletul Ei. Întâlnirile cu Hemingway, cu Fidel Castro, Che Guevara şi ceilalţi conducători ai Revoluţiei, cu vedetele de pe atunci ale Cubei, toate îi sporesc patima pentru plăcere, pentru consumul de senzaţii, de relaţii, de idei. Păun supradimensionat, îşi etalează în faţa iubitelor şi a prietenilor abilităţile lingvistice şi erudiţia epatantă, premeditându-şi florile de stil la fel cum orchestrează flirtul şi avansurile amoroase. Însă nu păstrează prea mult controlul: dezgolirea întâmplătoare a unei coapse, zâmbetul insinuant al buzelor mult prea voluptuoase, freamătul sânilor neatinşi de iubire, capriciile nimfelor încă reticente… Pare condamnat la un perpetuu delir erotic. În această stare îl găseşte morbul revoluţionar al vremurilor, în care se avântă cu entuziasmul atât de propriu cubanezilor.
Guillermo Cabrera Infante (1929-2005) s-a născut la Gibara, în provincia Oriente din Cuba. Renunţând la o promiţătoare carieră de medic, debutează ca scriitor în 1947, iar în 1950 începe cursurile de jurnalism la Universidad de La Habana. Doi ani mai târziu, este încarcerat pentru o scurtă perioadă de timp pentru a fi folosit anglicisme defăimătoare într-o povestire apărută în revista Bohemia. Pasionat de cinematografie, în 1954 începe să publice – sub pseudonimul G. Caín – critică de film în revista Carteles, al cărei redactor-şef avea să devină după trei ani, iar în 1959 este numit director al Institutului de Cinematografie, odată cu ascensiunea lui Fidel Castro. Cade în dizgraţie după ce critică decizia regimului de a cenzura un documentar despre viaţa de noapte din Havana, i se interzice să mai publice în Cuba şi i se propune poziţia de ataşat cultural la Bruxelles. După o ultimă revenire la Havana, în 1965, renunţă la diplomaţie şi se întoarce pentru totdeauna în Europa. „M-am născut în Cuba şi sper să mor în Anglia“, scria Cabrera Infante in 1983, iar anii următori aveau să-i îndeplinească această dorinţă: se va stinge din viaţă la Londra, în 2005, lăsând în urmă o operă prodigioasă, din care, până acum, Curtea Veche Publishing a mai publicat în limba română două cărţi încadrate de editori şi critici în categoria romanului, în ciuda dezaprobării autorului: Trei tigri trişti, 2010, considerată unanim magnum opus-ul lui Cabrera Infante, şi Nimfa nestatornică, 2011.
Deşi mai discretă decât a altor membri ai boom-ului hispanoamerican, de care a încercat să se detaşeze în repetate rânduri, cariera lui Cabrera Infante nu a fost lipsită de apreciere din partea lumii literare, acesta primind Premiul Biblioteca Breve în 1964 şi Premiul Miguel de Cervantes pentru întreaga activitate în 1997.
„Guillermo a încercat să scrie un roman, însă Istoria a fost mult mai puternică decât ficţiunea. Acest roman este dinamită pură, fiind important nu doar în contextul operei lui Guillermo, ci şi pentru că poporul cubanez poate să afle din el ce s-a întâmplat cu adevărat în ultimele zile ale dictaturii lui Batista şi în primele zile ale Revoluţiei cubaneze.” – Miriam Gómez
„Cu ironia şi umorul deja cunoscute, cartea este o succesiune de povestiri şi întâlniri literare, în care apar, în descrieri uneori hilare, atât Ernest Hemingway, cât şi Ché Guevara, Alicia Alonso, Corine Tellado, Jorge Luis Borges şi mulţi alţii.” – Julia Sáez-Angulo
„În comparaţie cu celelalte cărţi ale autorului, aceasta este cea mai directă şi mai puţin pirotehnică din punct de vedere verbal.” – Fernando Savater
*
* *
Fit as a fiddle, care este opusul lui „fără chef de petrecere“. Fit as a fiddle, care înseamnă vioi ca o vioară, nu violent ca o violă. Fit as a fiddle and ready for love, riddle for love, olé, olé, randy for love and feet as two fiddles muzicale, şi sorocul a ocolit norocul, pentru că ursita încurcă lucrurile mai rău decât destinul, care se poate croi mai uşor decât o frază. Fit as a pit. Mergeam fredonând binedispus, şi nu eram singur, ci cu Raudol alături, un cântec despre o blondă pe care o văzusem fără s-o fi văzut încă, cu organul meu fără registre ce interpreta sonate Würlitzer înainte de începerea programului, organ in the pit, orgă în scorbură, în scobitură, scăldat în lumina aceea cretoasă, deasupra, împrejur, în zare, violentă, dar nu violetă, pentru încă cel puţin câteva ore.
Atunci am zărit-o, deşi nu m-am uitat la ea, fără să mă fi uitat, pe legea mea, fără măcar să mă uit, şi am văzut că era blondă, blondă de-adevăratelea. Părea mititică, însă, chiar şi fără s-o măsor, am ştiut că era făcută pe măsura mea. Oare ce căuta? Nu pe mine, cu siguranţă, pentru că avea în mână un bilet, un bileţel, un petic subţirel de hârtie, şi se uita la fiecare intrare, la fiecare faţadă, la fiecare inscripţie de firmă de pe clădire, iar eu m-am oferit să o salvez din rătăcire pe acea fată pierdută în pădurea de ciment, poate în căutarea absolutului relativ la noi doi.
Există momente în viaţă – o ştiu prea bine – în care sufletul ţi-e gol, inima-i dezamăgită şi nu există niciun clişeu care să poată exprima starea aceea de spirit pe care un cântec american o defineşte ca I’m ready for love; s-ar traduce „pregătit pentru dragoste“, ceea ce nu exprimă întru totul situaţia de a fi apt, trup (nu trebuie uitat trupul) şi suflet, pentru iubire. Eu cunosc această stare specială şi mai ştiu că cine caută găseşte. De aceea, nu m-a mirat faptul că am întâlnit-o, nici dragostea pe care a trezit-o în mine: mă miră mai mult cât de simplu ar fi fost să n-o fi întâlnit sau cât de simplă ne-a fost întâlnirea.
Cred că eu am văzut-o primul. Deşi e posibil ca Raudol să-mi fi dat un cot, ca să-mi atragă atenţia. Tocmai ieşiserăm din cafeneaua de la parterul cinematografului La Rampa, unde ne jucaserăm rolul de donjuani scăpătaţi, în timp ce ne luam gustarea de după-amiază. Ieşiserăm prin gangul care urcă şi intră în cinematograf, pentru a ajunge în strada 23, pe o cale ocolită (de ce n-om fi ieşit direct în stradă?) care traversează culoarul tapetat cu fotografiile stelelor de cinema şi în care se simt răcoarea aerului condiţionat şi izul sălii de proiecţie, unul dintre mirosurile cele mai plăcute pentru mine (alături de vaporii de benzină, fumul de cărbune încins şi parfumul cernelii de tipar), o manevră întâmplătoare ce se poate numi „destin“. Nu-mi mai amintesc decât ochii ei privindu-mă cu mirarea şi zeflemeaua dintotdeauna, fără să dea atenţie complimentului pe care i-l făcusem, nişte ochi întrebători, care-mi dădeau de înţeles că se afla în căutarea a ceva ce nu pierduse, o adresă. I-am indicat-o, am găsit-o şi i-am arătat-o. Oare să fi fost zâmbet ori o strâmbătură în bătaie de joc; sau, poate, îmi mulţumise cu adevărat că aproape creasem numerele străzii pentru ea. N-am aflat niciodată.
Raudol conducea Chryslerul cu 90 la oră pe Infanta şi, când a ajuns pe Carlos III, s-a apropiat în paralel de un Ford Thunderbird roz şi-a început să-l claxoneze. Femeia din maşină s-a uitat la el şi i-a spus ceva, zâmbind. Raudol i-a făcut semn s-o ia la dreapta şi să oprească. Am oprit şi noi în spatele ei. Raudol a coborât şi-au început să vorbească. Să fi stat la taclale vreo zece-cincisprezece minute, sau poate numai trei, treaba e că mă plictisisem. Bine măcar că lăsase motorul pornit, ca să meargă aerul condiţionat şi să fie răcoare în maşină, căci afară soarele de iunie, cu toate că se afla la apus, aprindea încă florile de flamboyan, ale căror cupe roşii dădeau impresia unui adevărat incendiu vegetal pe ramurile arbuştilor. Când s-a întors la maşină, încă râdea, după ce strânsese în semn de rămas-bun braţul roz ieşit în afară ca un artificiu suplimentar al automobilului. A ridicat antena. Şi-a plimbat mâna pe tija de metal şi s-a oprit cu degetul în vârf. „Ca să fiu pregătit pentru douăşşase“, a strigat în direcţia celeilalte maşini sau a braţului, care a făcut un gest însemnând, printre cubanezi, „Eşti dat naibii, băiete“. S-a urcat şi a pornit ţinând claxonul apăsat – acesta e cuvântul, pentru că am auzit, una după alta, primele şapte sau opt note din La Comparsa. A întors în U cu mare viteză, la semafor, şi, trecând pe lângă poliţist, l-a salutat cu mâna şi, probabil, cu ecusonul de PRESĂ prins în parbrizul din faţă şi în cel de la spate.
– Ai văzut?
– Ce să văd?
– Ce i-am strigat despre douăşşase acolo, la colţ, cu toată poliţia lor.
– Nu-nţeleg.
– Postul de radio, omule.
Nu pricepeam. Radioul era deschis, ca de obicei, iar crainicul amintea cu voce mătăsoasă, după ce ne lăsase să ascultăm un album la modă, nu mai ştiu care: „Automobilistule, dedică-ne, te rog, un buton la radioul maşinii tale.“
– Nu-nţeleg.
– Antena, băiete, antena. Ca să prinzi Sierra, bătrâne.
– Ce bine.
Acesta era Ramón Raudol, cu cămaşa lui polo de culoare crem, pantaloni bej-deschis şi mocasini maro-închis, mereu bine pieptănat, mereu cu căldubare verde-sticlă în timpul zilei, mereu purtând un Rolex: mereu elegant, mereu sportiv şi mereu remarcabil. Venise din Europa pe căi întortocheate. Era spaniol şi fugise din Spania, din Madrid, nu ştiu de ce, cu toate că el spunea întotdeauna că din motive politice. Povestea că din Spania trecuse în Franţa şi nu ştiu cum apăruse la procesul de la Nürnberg ca MP. În ce mod părăsise scena pe care se monta amurgul zeilor în banca acuzaţilor şi cum ajunsese în Cuba era ceva ce numai un computer IBM ar fi putut desluşi: o aglomerare de iţe concentrice alcătuite din mituri, minciuni şi frânturi de adevăr. Într-o zi, Darío Milián a pus mâna, în glumă, pe un creion şi a notat, una câte una, aventurile povestite de el, apoi a tras linie. Raudol era probabil cu doi ani mai mare decât mine, sau cu trei, dar, după mulţimea faptelor sale de vitejie, ai fi zis că era un tip de vreo 60 de ani, transformat într-un Dorian Gray rătăcitor, ce-şi însemna cu amprenta anilor faptele glorioase, în timp ce el rămânea veşnic tânăr, ca o întruchipare a ideii platoniciene de Erou. Şi totuşi, multe dintre isprăvile povestite de el erau adevărate, eroismul şi ridicolul amestecându-se în ele în părţi egale. Era protejatul directorului revistei, care fusese elevul tatălui său la Madrid. Cred că tatăl lui fusese un remarcabil om de ştiinţă spaniol – deşi Unamuno ar spune că e vorba despre o contradictio in adjecto. Raudol nu moştenise dragostea pentru ştiinţă, ci o ură faţă de precizie, ceea ce poate să însemne contrariul sau nu. Cu o jumătate de an în urmă, stătuse închis preţ de vreo două luni. Întreaga poveste era foarte tulbure şi, pentru prima dată, Raudol nu fusese explicit. Se zice că l-ar fi surprins în apartamentul său pe un faimos crai din televiziune exersându-şi ex cathedraglamour-ul personal asupra nevestei, care era şi ea o stea de radio şi de televiziune, o persoană încântătoare, care, când vorbea, avea un gângurit de porumbiţă, înainte ca Marilyn Monroe să fi devenit celebră, şi era de o frumuseţe exuberantă, cu acelaşi efect asupra rochiei sale ca şi vegetaţia tropicală de pe insulă asupra peisajului, debordant de-a dreptul.
Niciodată n-am crezut povestea asta, dar alta nu există. Fapt este că actorul îl avea ca „naş“ pe un puternic magnat (aceleaşi voci care-l situau în apartamentul lui Raudol, împreună cu nevasta acestuia, îl mai descriau şi în garsoniera lui de burlac, ghemuit la picioarele protectorului său, care-i mângâia frizura fotogenică în timp ce asculta transmisia înregistrată a programului în care craiul era partenerul romantic al unor femei pe nume Laura de Montesinos, Julieta Montemayor sau Virginia de Alvear), şi, brusc, în povestire au intervenit pistoale, iar poliţia a identificat arma ca aparţinându-i lui Raudol. Automat, a intrat în categoria delincvenţilor incriminaţi de Legea contra gangsterismului, o lege făcută pentru ca nimeni în afară de gangsteri să nu poată purta vreo armă. În Cuba a făcut pe măscăriciul, cred că pentru prima oară cu bună ştiinţă. Când a avut loc atacul asupra garnizoanei din Matanzas (încă un măcel, pentru a încheia ciclul avatarurilor unui nume: oraşul se numeşte astfel în memoria indienilor masacraţi fără motiv în primii ani ai colonizării), el s-a dus acolo în calitate de fotograf, dat fiind că între abilităţile sale figura faptul că a devenit nu doar critic de film în şase luni, ceea ce, în fond, nu era o treabă prea grea, ci şi mare reporter, acceptabil scriitor şi bun fotograf, în mai puţin timp decât i-a luat să înveţe să pronunţe servesa, grasia şi cabayeros – lucru pe care directorul revistei i l-a reproşat adesea ca pe un arivism lingvistic. Raudol a reuşit să facă acolo nişte fotografii foarte bune, dintre care două erau cu totul remarcabile, una cu un băiat speriat, rănit, târât pe jos, cu mâinile legate, şi o alta în curtea garnizoanei, cu camionul rebelilor în jurul căruia zăceau trupurile celor doisprezece tineri ucişi. Un căpitan din garnizoană l-a omorât pe rănit, l-a azvârlit peste ceilalţi doisprezece morţi şi a început să-i fotografieze. Cineva dintre cei de faţă şi-a dat seama că Raudol făcuse şi el fotografii înainte şi după masacru şi i-au cerut filmul, iar Raudol, care era membru al Asociaţiei Prestidigitatorilor Cubanezi, a scos filmul adevărat şi, cu iuţeală de mână, l-a prefăcut într-unul neadevărat, desfăşurându-l în toată lungimea lui şi voalându-l. După care i l-a înmânat colonelului cu nume de femeie, un tip de o cruzime mai ceva ca a unei femei sau a unui bărbat, pentru că nu era omenească – şi Ramón o ştia, o ştiam cu toţii. Câteva dintre aceste fotografii, printr-o manevră de prestidigitaţie gazetărească, au apărut în Life cu un titlu care spunea „The Mystery of the Thirteenth Corpse“, dezvăluind misterul cadavrului cu numărul treisprezece şi dând naştere unui scandal politic. Ramón a fost nevoit să se ascundă vreo două–trei săptămâni, dar de-atunci trecuseră doi ani şi acum avea o maşină nouă, mare, cu aer condiţionat, şi întotdeauna plătea el atunci când invita pe cineva. Şi nu era doar atât. Ramón era pe cât de fals, pe atât de autentic, ca şi accentul său, care putea la fel de bine să fie atât al unui spaniol care voia să treacă drept cubanez, cât şi al unui cubanez care se dădea drept spaniol, lăsând impresia de autentic, necesar şi adecvat. În plus, mă fascina norocul lui la femei, la bani, la viaţă.
– O prind în fiecare seară.
– Da?
– O prind bine de tot. Doar ies la şosea, în Guanabo, în Cantarranas sau în Cotorro, şi o prind. Câteodată, oprim maşina şi ascultăm în linişte, şi, cum mereu iau cu mine şi o gagică, pot să disimulez cu giugiuleli.
Din volumul Trupuri divine de Guillermo Cabrera Infante. În pregătire la Curtea Veche Publishing. Traducere de Liliana Pleşa Iacob
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
