Drumul de la o revista satirica londoneza la o publicatie mondena newyorkeza, adica de la incisivitate la materiale laudative care insotesc imginile lucioase si superretusate ale vedetelor zilei, prin urmare arta compromisului imens pentru ceea ce se cheama azi succes ori pozitie de invidiat reprezinta miza acestui excelent, viu si neasteptat de proaspat Cum sa ramai fara prieteni/ How to Lose Friends & Alienate People, intrat de foarte putin timp pe ecranele noastre. Eroul sau, englezul Sidney Young (senzational interpretat de un Simon Pegg aterizat din Alan Partridge Presents: The Cream of British Comedy, unde a evoluat, printre altii, alaturi de Steve Coogan, dar si din Hot Fuzz - daca l-ati vazut, stiti despre ce soi rar de umor e vorba), se trezeste permanent strans in chingile idioate ale lumii mondene in care e silit sa se invarta la marea si strivitoarea revista americana Sharps, care transforma peste noapte nulitatile fotogenice in vedete si care dicteaza regulile in lumea celebritatilor. Nu doar masteratul in filosofie, lecturile si inteligenta, ci evidentele zilnice care ii defileaza pe sub nas il fac pe Sidney sa comita ceea ce colegii si superiorii lui considera un lant de gafe. In fata blazarii supreme a editorului revistei (care pe vremuri credea, la fel ca Sidney, in puterea jurnalismului de tinuta de-a se opune tiraniei prostiei), a lichelismului sefului sau direct, a rigiditatii regulilor carora li se supune, fara pic de umor sau simt al ridicolului, toata redactia, pentru ca asa e la moda ("glam", "fancy" sau "in trend", daca vreti, ca doar am importat si noi toate produsele de gen, cu tot cu imbecilitati), el nu poate si nu vrea sa-si tina gura, asa ca devine repede un paria printre sclifositii goi de continut, dar plini de fumuri care ii sunt colegi si care robotesc permanent la ridicarea soclului vedetelor de carton lucios. Fara mila fata de lumea gaunoasa a starletelor infasurate in biografii cosmetizate gros de agentii PR vigilenti pana la absurd (exceptional portretul facut de Gillian Anderson - intr-o forma de invidiat - lui Eleanor, regina PR-ului newyorkez, care cenzureaza brutal textele aparute in Sharps), filmul esentializeaza memorabil un univers care a fost intotdeauna frivol (secventele din La Dolce Vita nu sunt deloc intamplatoare), dar care azi are pretentia impardonabila de-a acapara totul. Evident, cum filmul gliseaza de la satira la comedia romantica, avem si un deznodamant gratificant, care este livrat insa cu atata delicatete si sinceritate, incat nu reprezinta nici o stridenta in context. Iar meritele filmului nu se opresc doar la sarcasmul irezistibil cu care fotografiaza stupiditatea gonflata a unei lumi total artificiale (desi ar fi fost de-ajuns si-atat pentru ca povestea sa stea in picioare). Povestea capata emotie si veridicitate din clipa in care eroilor le este rezervat privilegiul de-a vedea cu limpezime, in propriul suflet, ce conteaza cu adevarat. Faptul ca acest curaj de-a sparge tiparele intr-o lume fanatica dupa bani si succes nu ne este bagat in ochi este inca o dovada de subtilitate din partea regizorului Robert B. Weide (specializat in genul documentar si aflat aici la debutul in film de fictiune), care stie sa-si conduca atat de subtil protagonistii si ideile. Un film care stie sa vorbeasca atat de cald si convingator despre puterea de a-ti trai viata reala si nu pe cea virtuala, dictata de fantosele corporatiste, incat devine un eveniment si o exceptie pe ecranele noastre.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
