Secretul a ieşit la iveală. Bancherii centrali nu sunt zeităţi, indiferent de cât de mult ne-am dorit probabil câteodată să le atribuim puteri aproape supranaturale. Să nu uităm să ne privim în oglindă: au acumulat oficialii prea multă influenţă şi a fost societatea complice la acest lucru?, se întreabă Daniel Moss, editorialist la Bloomberg.
Graeme Wheeler, care a condus banca centrală a Noii Zeelande timp de cinci ani, şi Brye Wilkinson, fost oficial al Trezoreriei ţării, argumentează că bancherii din întreaga lume au devenit prea încrezători în propriile capacităţi şi, împreună cu agenţiile fiscale, au injectat prea mulţi bani pe o perioadă prea îndelungată pentru ca economiile să poată face faţă. Această problemă a fost aproape universală.
Salvarea, spun autorii, ar putea veni dacă s-ar admite acest lucru, iar bancherii centrali şi-ar vedea de treabă cu un nou şi profund sentiment de umilitate. Criticile privind politica monetară sunt în floare peste tot.
Ce este surprinzător în legătură cu comentariile lui Wheeler, scrie Daniel Moss, este că acestea vin din partea unui membru al clubului.
Bancherii centrali evită în general să se critice reciproc în public. Comentariile acestuia sunt de asemenea demne de luat în seamă pentru că banca centrală din Noua Zeelandă a fost prima care a adoptat o ţintă oficială a inflaţiei cu trei decenii în urmă.
La aceste critici editorialistul de la Bloomberg scrie că ar adăuga o doză de culpabilitate din partea investitorilor, politicienilor, cât şi presei financiare care au tins să personalizeze băncile centrale şi să se întreacă în laude pentru acestea în vremurile bune.
Iar o autoritate uriaşă le-a fost conferită şi a fost acumulată de către băncile centrale. În multe feluri, acest lucru este de înţeles, scrie Daniel Moss. Ca instituţii, acestea pot acţiona rapid pentru a stimula o economie sau a salva o bancă. Prin instituirea de ţinte de inflaţie şi a autonomiei băncilor de a le urmări s-a creat cea mai bună cale către stabilitatea preţurilor pe termen lung.
Wheeler şi Wilkinson recunosc beneficiile, dar spun că strategii au devenit prea mulţumiţi de sine şi încrezători.
Wheeler şi Wilkinson critică băncile centrale pentru a fi suprastimulat economia în timpul pandemiei în condiţiile în care bugetele guvernelor făceau acelaşi lucru. Totuşi, o lecţie importantă învăţată de strategi din criza din 2007-2009 a fost că ar fi trebuit să reacţioneze mai devreme şi mai în forţă.
Politicienii au fost foarte fericiţi să permită băncilor centrale să ia măsurile nepopulare. Acestea pot acţiona rapid, impune durere sau elimina presiunea când este nevoie. Astfel, guvernele şi legislatorii nu mai trebuie să-şi murdărească mâinile, având de asemenea un ţap ispăşitor când lucrurile merg bine, scrie editorialistul Bloomberg.
Ca creditori de ultimă instanţă, băncile centrale au nevoie de influenţă semnificativă şi o anumită percepţie de invincibilitate, ceva de care dispun prea uşor. Doamne fereşte ca cineva să le atace sau să ridice semne de întrebare prea des. De câte ori nu aţi auzit că le este compromisă independenţa? În atribuirea vinei pentru dificultăţile economice din prezent, n-ar fi rău poate să ne privim în oglindă, în opinia editorialistului Bloomberg.