În spatele luptei pentru preşedinţia Comisiei Europene (CE) se află o dezbatere importantă căreia nu i-a fost dată prea multă atenţie, cel puţin nu în afara Italiei şi a Germaniei. Este vorba de regândirea fundamentală a regulilor fiscale din zona euro solicitată de guvernul de la Roma. Stricteţea bugetară de neclintit a cancelarului german Angela Merkel este pe punctul de a se ciocni cu forţa irezistibilă a premierului italian Mateo Renzi, scrie editorialistul Financial Times Wolfgang Münchau.
Italia va prelua prin rotaţie preşedinţia Uniunii Europene de la 1 iulie, iar Mateo Renzi are planuri mari. Preşedinţia UE nu mai este la fel de când Consiliul European, alcătuit din reprezentanţii guvernelor statelor membre ale UE,şi-a desemnat propriul său preşedinte permanent în urma cu cinci ani. Însă acest detaliu nu l-a descurajat pe Renzi şi nu l-a împiedicat să lanseze ceea ce este în esenţă un program unilateral. Cancelarul german a spus deja „Nein”, dar pe un ton civilizat.
Renzi propune trei schimbări principale. Prima reprezintă slăbirea regulilor bugetare oficiale. Cea de a doua este schimbarea pactului fiscal, un tratat multilateral semnat de toţi membrii UE cu excepţia Marii Britanii, Croaţiei şi a Cehiei. Elementul atacat este o regulă obligatorie de reducere a datoriei. A treia schimbare este înfiinţarea unui program de investiţii finanţat în comun.
Mai mult ca sigur că italianul nu îşi va vedea prima dorinţă împlinită. Cu toate acestea, el va putea să obţină ceea ce îi trebuie, acordul viitoarei Comisii pentru a da o interpretare mai flexibilă regulilor bugetare. Cât timp Jean-Claude Juncker, fostul premier al Luxemburgului şi fostul preşedinte al Eurogroup, promite indulgenţă bugetară, el va putea conta pe sprijinul lui Renzi în lupta sa pentru cucerirea preşedinţiei CE. Italianul ar putea avea votul decisiv. Acest lucru îl pune pe Renzi într-o poziţie favorabilă întrucât va putea primii concesii de la oricare preşedinte al comisiei.
Presupunând că Juncker va ajunge la preşedinţia CE, Münchau se întreabă ce ar putea face conservatorul luxemburghez pentru Italia. Pentru început, el ar putea acorda ţărilor membre mai mult timp pentru a-şi reduce din deficit prin introducerea unui mod de calcul subersiv care ar putea elimina cheltuielile investiţionale din calculul deficitului bugetar, iar Renzi are mare nevoie de astfel de concesii. Dacă nu ar introduce această schimbare, Renzi s-ar putea confrunta cu temuta “procedură de deficit excesiv”, pe care CE o aplică ţărilor care nu reuşesc să-şi îndeplinească obiectivele bugetare. Prin bugetul excentric de anul acesta, care cuprinde măsuri pentru reducerea taxelor acoperite prin venituri incerte, premierul italian şi-a asumat un risc mare şi vrea în mod clar Comisia afara din curtea lui.
Editorialistul Financial Times vede mai puţin spaţiu de manevră pentru pactul fiscal. Nu a fost niciodată o justificare economică pentru o regulă care limitează volumul datoriei la 60% din PIB-ul ţării. Singurul scop al pactului a fost să ofere cetăţenilor germani un moment de linişte în timpul crizei europene. El transmitea mesajul, sau mai degrabă minciuna, că ţările din zona euro sunt fericite în acţiunea de reducere a datoriilor. Dar în niciun caz italienii nu îşi vor reduce nivelul datoriei publice din PIB cu 75 puncte procentuale în următorii 20 de ani cum cere regula datoriei. Şi nici nu ar trebui să o facă. Ei ar trebuie să se concentreze în schimb pe conceptul mai larg de datorie sustenabilă, singurul lucru care contează. Chiar şi acest lucru ar fi imposibil de atins cu actuala creştere economică şi rată a inflaţiei.
Pentru a genera o creştere economică mai mare, Italia şi toţi ceilalţi membri din zona euro au nevoie de mai multe investiţii iar din acest punct de vedere Renzi ar putea fi norocos. Angela Merkel este deschisă unui program investiţional la nivel european iar partenerul său de coaliţie Sigmar Gabriel, liderul Partidului Social Democrat, cere unul. El a surprins pe toată lumea când a afirmat că ţările membre ar trebui să primească mai mult timp pentru reducerea deficitului dacă se obligă să respecte reformele. El este de accord şi pentru excluderea investiţiilor din calcularea deficitelor bugetare.
Impactul unui program investiţional la nivel european ar depinde mai mult de mărimea sa şi de viteza introducerii, şi mai puţin de suma de bani cheltuită. Măsurile de austeriate au dus la scăderea dramatică a investiţiilor publice şi private peste tot în zona euro. Germania are nevoie de investiţii, la fel ca şi Italia, în infrastructură, educaţie, sectorul energetic şi în cercetare şi dezvoltare.
Cum ratele dobânzilor se apropie de 0%, un astfel de program ar fi finanţat prin mijloace proprii. El ar putea ajuta la accelerarea creşterii potenţiale dacă investiţiile vor duce la majorarea capacităţii de producţie. Programul ar putea fi finanţat prin intermediul obligaţiunilor cu scadenţă pe cinci sau zece ani emise de Banca Europeană de Investiţii. Pe urmă Banca Central Europeană ar putea să cumpere majoritatea acestor obligaţiuni ca parte a unui program de achiziţionare de active. Münchau spune că este rezervat în privinţa acestui aspect dar hotărârea premierului italian constituie cu toatea acesta un pas important.
Istoria zonei euro sugereză că orice schimbarea are nevoie de timp pentru a fi aplicată şi vine întotdeauna în ultimul moment. Dar tocmai de o astfel de dezbatere este nevoie. “Rezultatul său ne va ajuta să înţelegem dacă Italia şi alte state membre îndatoarate pot coexista într-o uniune monetară cu Germania”, scrie editorialistul FT.
Premierul italian a promis că va insista pe crearea “Stateleor Unite ale Europei ” pe măsură ce Italia se pregăteşte sa preia mandatul de preşedinţie a UE. Migraţia şi implementarea Pactului de Stabilitate şi Creştere sunt stabilite ca fiind principalele obiective ale lui Renzi în timpul mandatului european, notează EUobserver.
